Igor Ursenco

Igor URSENCO (9 februarie 1971), scriitor, scenarist, filosof și teoretician al culturii, freelancer. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Jack-of-all-trades în sensul renascentist al cuvîntului, acesta e prins alături de familia sa, în nord-vestul României la frontiera cu Ungaria și Ucraina, în activitățile excitante de trader instrumente mobiliare și traducător poliglot. A îngrijit două Antologii de poezie și proză scurtă din spațiul românofon, respectiv „Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană” și „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală”. Prezent el însuși în „Antologia poeziei maramureșene de la origini pînă în 2009” (2010) și „Antologia prozei scurte transilvane actuale” (2010). Premii naționale și regionale pentru proză scurtă, poezie și eseu. TITLURI PUBLICATE: S.T.E.P. (proză scurtă), 2011; EgoBesTiaR (eseuri trans-culturale), 2011; apoptosium (versuri), 2010: volum nominalizat de site-ul boomlit.com printre „Cărțile anului 2010” și pe lista lungă a premiilor „Observator cultural”, ambele la secțiunea „Poezie”; Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană (antologie lirică internațională), 2010; Teo-e-retikon (eseuri trans-culturale & glose meta-semantice), 2009: premiul „Cărțile anului 2009–secțiunea eseu”, decernat de către Consiliul Județean Maramureș și Primăria Municipiului Baia Mare; retina akashică (scenarii film artistic & piese de teatru), 2009; „Lωgωs”, tatăl meu : mama mea „Iμagω” (versuri), 1997/2009.





Colecţionarul



EXACT CU TREI ZILE înainte de a-l cunoaşte pe Hoody, Cassandra s-a transferat – cu tot cu corpul ei vibrant de numai 15 ani de experienţă terestră– în domeniile vaste ale unui vis cu totul şi cu totul ciudat. ”Acaparator”, putea fi calificativul cel mai potrivit pentru intensitatea sa onirică: problema principală era că fata nu ştia dacă să-l încadreze la categoria ”coşmaruri” sau la ”fragmentele erotice”, la fel de palpabile deopotrivă, despre care povesteau puţinii confidenţi din anturajul său limitat pe cale naturală.

*

Se făcea că trebuia să străbată domeniile unui tărîm fermecat, traversat de un rîu adînc şi o pădure deasă cu arbori seculari: simboluri clasice pe care le găseşti în te miri toate manualele ezoterice pentru începători. Brusc, în cale i s-a arătat un monstru vivid, similar unui sfinx uriaş, dar care, în locul unde trebuia să i se profileze burta, avea un clopot transparent: umplut cu tot felul de animale şi păsări, chiar insecte. Unele vietăţi păreau absolut fabulos de integru conturate, dar altele, cele mai multe, deformate pînă la nerecunoaştere. După o încleştare (”pe viaţă şi pe moarte”, dacă scenariul poate fi exprimat derizoriu într-un tipar lingvistic sec!) – din care Cassandra rămăsese uşor rănită în părţile inferioare ale corpului său tînăr, în plină formare –, monstrul a luat-o la fugă: la fel de subit cum a apărut. Cîteva vieţuitoare speriate ale pădurii au început să adulmece cu sfială corpul ei tînăr, iar unele mai îndrăzneţe s-au instalat pe trunchiurile doborîte ale copacilor ca pe nişte postamente de sfinx. Cînd fata a privit spre rîu ─ rîul ei special din tărîmul visului ─ acolo pluteau bucăţi de trupuri sfîrtecate: ca într-o ”Ghernică” apocaliptică.

*

Imediat cum s-a trezit între cele două lumi complementare, Cassandra a avut doar pentru o clipă, dar suficient de lungă încît să se materializeze cu plauzibilitate, ciudata senzaţie că cioburi din vis i s-au lipit de corp, lăsîndu-i acolo urme palpabile. Cioburi colorate, de diferite dimensiuni, ca într-un caleidoscop magic! Dar strecurată în corp, durerea nu ţinea cont de acest lucru, atacînd-o cu mii de limbi ascuţite: toate de culoare gri-intens. Salvarea a venit de unde se aştepta mai puţin.

*

„Hei, Cassandra, ce naiba..! Mi-am ratat toată odihna de noapte din cauza ta! Ai fost tare zbuciumată în somn… Ce coşmar ai mai avut?”, vocea subţire şi familiară venea cu siguranţă de la doar cîţiva paşi dinspre patul din care fata încerca să se ridice.

*

Se putea altfel? Fratele său mai mic era iarăşi în faţa calculatorului, adică într-o nouă zi palpabilă! Dar de data aceasta Cassandra îi mulţumea cu voce internă, nedesluşită altor urechi străine, doar pentru simplul fapt că era alături de ea, în aceeaşi cameră, şi împărţeau frăţeşte aerul stocat în încăpere. Pentru a nu risca să fie trădată de modulaţiile vocii, fata evită să i se adreseze pe nume. În schimb, se lăsă cuprinsă de începuturile unui zîmbet creştinesc, care permitea să se întrevadă, între caninii lustruiţi, promisiunile umanităţii întrerupte de Cain şi Abel.

*

„În acest caz, am să te rog să cauţi pe net … Ştii tu unde…”

„În folderul tău … special?”

„Da, aş avea nevoie să aflu semnificaţia unui vis! Cînd îţi găseşti timp printre jocurile tale virtuale…”

„Fenomene disparate, istorii sau lecturi?”, în enumerarea ironică a termenilor nu se simţea totuşi nici urmă de miştocăreală.

„De unde poţi fi atît de sigur?”

„Hai că nimeni nu te cunoaşte mai bine decît mine… Tu nu visezi niciodată oameni…”.

*

Ciudat, constatarea lui crudă suna aproape ca o declaraţie de iubire. Dar tot atunci în amabilitatea cultivată cu efort de către băiat se strecură o inflexiune ironică.

„Se face, soro… Am trei variante: o interpretare exotică, una karmică şi alta psihanalitică. Pe care dintre ele o preferi?”

„Oricare… Adică toate trei… Nu-nu, aşteaptă! Las-o baltă: mai bine află dacă visul se împlineşte… Aruncă un ochi pe calendarul meu electronic: în ce zi lunară sîntem?”

„Numai o clipă… Aşa… «Ziua lunară numărul 11»… Să vedem ce zice «proorocul» tău electronic…”

Nerăbdătoare, fata avu o tresărire inexplicabilă. Pînă a i se contura între coardele vocale, propria vocea parcă i s-a desprins din piept, şi acum comunica cu „stăpîna” ei de undeva de la înălţimea tavanului:

„Visele se materializează în termen de trei zile, nu?”

*

Fără a mai aştepta confirmarea presupusă, Cassandra s-a pomenit că picioarele o conduc spre grădină: probabil la fel ca nevoia imperioasă a bebeluşului de a se afla, mai curînd, în placenta lichidă şi anonimă decît la sînul carnal matern. Simţise imperios nevoia să îşi imagineze dacă ciripitul păsărilor corespunde imaginii lor reale. Reuşi să se încheie din mers la nasturii groşi ai halatului din mătase galbenă.

*

A stat aşa cîteva ore bune: nemişcată şi încîlcită într-un ghem întortocheat de gînduri. După un timp, un fluture a aterizat pe braţul ei, confundînd-o, probabil, cu un suport solid: dintr-o galerie imaginată de natură moartă. Pentru un moment, Cassandra avu senzaţia că se depărtează de la suprafaţa gravitaţională a pămîntului. Nu găsi altceva mai potrivit de făcut decît să contrapună imaginea fluturelui găzduit de corpul ei cu a celor văzuţi în visul recent. Simţi o greutate în tălpi. Următoarea senzaţie mută centrul de acţiune fiziologică, de parcă plămînii şi ficatul i-ar fi atîrnat de un scripete invizibil agăţat de creier. În acelaşi moment fluturele şi-a luat, alarmat, zborul, într-o direcţie necunoscută. Dar tremurul lui, abia perceptibil, i-a rămas impregnat în ritmurile sîngelui. Pentru toată ziua.

*

În zilele care au urmat, visul abia începea să îşi piardă conturul, diseminat în culorile nenumărate ale altor experienţe intangibile: poate la fel ca cele al fluturelui din grădină. În tot acest răstimp, alternarea haotică a planurilor temporale s-a desfăşurat la fel de firesc precum un bonsai acomodat în grădinile austriece de vară.

*

Era în parcul public, cînd o umbră nedefinită i-a tăiat calea. Nu mai văzuse umbre din copilărie, de cînd îşi pierduse vederea. Dar nu reuşi să se alarmeze: a desluşit clar în preajmă o voce străină. Deşi o auzea pentru prima dată, i se păru familiară. Deveni oarecum intrigată, cu atît mai mult cu cît era a unui bărbat. Cu excepţia fratelui său mai mic, Cassandra nu mai comunicase cu o persoană de genul masculin, cu excepţia schimburilor de replici care încoronează amabilitatea elementară.

„Salut. Eu sînt Hoody … Dar pe tine cum te cheamă?”

*

Ca o alteritate mereu însoţitoare, şi de data aceasta propria voce i-o luă autoritar înainte, astfel încît Cassandra acceptă rolul de martor-fără-voie la discuţia între două persoane necunoscute pentru ea: bărbatul şi ea însăşi.

„Zici că te cheamă Hoody? Ascultă-mă … Nu cred că putem avansa prea mult discuţia… Sînt oarbă, Hoody…”

„Dacă vrei să zici că nu ai ochi pentru mine, atunci…”

„Te rog să mă crezi: sînt absolut oarbă…”

„Scuze, dar eu nu sînt… De aceea nu pot să trec nepăsător pe lîngă ochii tăi … profunzi…”

„Ai fost avertizat, Hoody…”

„Cine e avertizat deja se poate considera protejat…”

„Mai bine spune-mi de unde îţi vine porecla «Hoody»! Nu pare să fie un nume real, nu-i aşa? De la «tîlharul» Robin Hood sau de la «magicianul» Houdiny?”

*

„Să zicem că sînt un «tîlhar magic»… Eşti mulţumită acum?”

Sîngele fetei s-a mişcat impercdeptibil: ca, şi mai ales, cît un fîlfîit de fluture. Probabil aşa sar, de pe o orbită pe alta, electronii ademeniţi de violenţa atracţiei magnetice universale.

„Chiar dacă ai evitat să îmi spui numele, totuşi te invit la mine acasă… Dar te previn că sunt periculos … de…”

„Nu ţi-am spus că sînt oarbă? Degeaba ochii îmi sînt larg deschişi: nu aş şti nici măcar ce culoare îţi are cămaşa!”

„Văd că nu te pierzi de una singură…”

„Dacă vreau, pot să nu mă rătăcesc nici într-o pădure, dar numai dacă vreau foarte-foarte mult…

„Nici nu am afirmat aceasta…”

„De unde ştii atunci că nu port altceva decît cămaşă?”

„A! Nu e niciun «secret»: mirosul de scrobeală nu poate veni decît de la o cămaşă, nu ţi se pare?”

„Să ştii că nu-mi plac detectivii sub nicio formă… Mă simt încolţit… Apropo de pădure… Dacă eşti aşa de curajoasă cum pretinzi, te provoc să descoperi la mine acasă ceea ce n-o să vezi nici la o grădină zoologică din lume…”.

Buzele Cassandrei s-au configurat în cercul neregulat al unui zîmbet amar. Hoody se prinse imediat de capcana şablonului lingvistic, dar scuzele de rigoare i-au expus şi mai deplorabil situaţia confuză în care se afla.

„…nu intenţionam să te ofensez. «Să pipăi», am vrut să zic… Adică nici «să pipăi», ci doar să te convingi prin tatonare de ceva foarte special…”

„Nu-i nimic”, rîse ea. „Ca să îţi arăt că nu mă supăr, mă tem că va trebui să-ţi accept provocarea!”

*

Pînă a reuşi să se mire de uşurinţa alegerii cu care s-a aruncat în voia întîmplării, tînăra s-a pomenit că păşeşte alături de ghidul său amabil, învingînd mai întîi glisalibilitatea treptelor de marmoră. Cîteva minute mai tîrziu, fata se strecura printre nişte umbre care păreau să o strivească, intuind doar că are de trecut de nişte uşi masive din lemn. Ajunsă în perimetrul salonului imens al casei, Cassandra a simţit că trăsese în plămîni un fel de surogat la fel de vital ca aerul, dar neobişnuit de răcoros.

Dacă ar fi fost ferită de cecitatea ei dobîndită la vîrstă fragedă, ea ar fi remarcat cîteva colivii aurite – acum împrăştiate haotic prin colţurile camerei – populate cu specii de păsări medii. Acvarii de mai multe dimensiuni, clădite în grabă unul peste altul, pretindeau, din punct de vedere grafic, să ocupe centrul spaţiului locuibil. Cu excepţia unui muşuroi înalt de furnici roşii, vasele patrulatere din sticlă transparentă erau populate de peşti deformaţi de la lumina care pătrundea cu parcimonie printre draperiile groase agăţate la ferestre. O ţestoasă uriaşă şi imobilizată: ca una dintre pietrele rezervate pentru cina binecunoscutului ciclop mitologic. Apoi o maimuţă plină de dexteritate îşi făcu spectaculos intrarea în scenă: după cîteva ocoluri în jurul fetei, acesta se postă într-o poză indecentă.

În tot acest timp, fata a continuat să rămînă nemişcată. În schimb Hoody nu se putu abţine să nu explodeze într-un rîs mărunt, dar la fel de insistent ca şi cursul rîuleţelor de munte. La expresia nedumerită a fetei, bărbatul luă imediat o mină serioasă. Cassandra se pomeni aievea că picioarele se afundă într-un teren mlăştinos. De undeva apăru un şarpe, care tocmai se strecură cu abilitate printre picioarele şlefuite ale unui fotoliu capitonat cu piele naturală. Cassandra a tresărit involuntar, dar a încercat să rămînă nemişcată pînă cînd în ceafa ei a ricoşat vocea şuierătoare a lui Hoody: „Nu te teme, e doar un şarpe de casă…”.

Cînd bărbatul i-l strecură foarte aproape de braţe, fata nu putu să evite contactul iminent. Atinse aşadar cu vîrful degetelor corpul lunecos al reptilei. O greaţă rece şi umedă o învălui fulgerător: pornită din stomac, senzaţia neplăcută i-a invadat imediat căile respiratorii, pentru a atinge partea superioară a capului.

Răbdarea afişată ostentativ de către bărbat îşi epuizase orice urmă de naturaleţe. Mişcările acestuia deveniră precipitate şi brusc autoritare. „Pune mîna”, intonaţia din vocea lui Hoody dădea de înţeles că nu acceptă niciun refuz.

„Ce-s astea?”

„Nişte furnici…”

În timp ce Cassandra se lăsă pe mîna imperiului de furnici, care îi invadase aproape întreg braţul, Hoody încercă să o sărute cu forţa. Fata se împotrivi. Furia depăşi pragul de inerţie al decepţiei. Atunci Hoody o înşfăcă de gît. Avea o forţă nebănuită pentru degetele sale extrem de subţiate chiar de la baza palmei.

„Ce faci, maniacule? Lasă-mă…”

„Cum doreşti, domnişoară… Oricum o să ai parte de un show magic, te asigur! Dar mai întîi să-mi spui care parte a corpului o consideri mai importantă?”

„Nu înţeleg…”

„Eşti fată mare deja, ar trebui să ştii anumite lucruri…”

„…la ce te referi?”

„Organul vital, fără de care nu ai putea trăi…”

Cînd simţi că fata nu i se poate împotrivi, Hoody slăbi strînsoarea, continuînd să vorbească tot timpul: ”Ca un martor, care va fi lichidat… He-he-he… Înţelegi aceasta, desigur!”. Fata nu reuşi să scoată niciun sunet: gîtul îi era blocat cu desăvîrşire, ca o arteră principală a unei capitale în ultima zi de lucru a săptămînii. Dar Hoody părea să nu fie deranjat de imobilitatea generalizată a victimei. O excitaţie inegală, pornită concomitent din creier şi din zona genitală, îi cuprinse irecuperabil corpul.

*

„Ei bine, draga mea, acum pot să îţi spun ceea ce nu bănuieşte nimeni în lumea asta…”

„Ai de gînd să mă omori!”, vocea i se alătură parcă de la cîţiva zeci de metri distanţă ”personalităţii” ei oficiale: acum fata părea o ”entitate” dublă, dominată totuşi de o teamă persistentă, dar fără nicio urmă de frică palpabilă. De aceea timbrul grav suna, mai curînd, ca o constatare, şi nu ca o nedumerire.

„Trebuie, draga mea … Îmi pare rău, dar trebuie…”

„Ba nu… Lasă-mă să plec, îţi promit că îmi voi ţine gura…”

„Prea tîrziu, fată dragă… Cum să îţi explic eu mai bine: te-am ales anume pe tine, pentru că numai lipsa ta de vedere le putea înlocui imaginaţia…”

„Care imaginaţie… Adică a cui ..?”

„… a persoanelor văzătoare! Dar tu ce ai crezut..?”

*

În următoarea jumătate de oră, pe retina ochilor ei mari şi total insensibili la lumină, ca printr-o cortină nebuloasă se înregistrară imagini proiectate dintr-un film holografic ciudat. Auzea în permanenţă vocea îndepărtată a lui Hoody, deşi bărbatul se afla tot timpul chiar în faţa ei:

„Vezi animalele şi păsările din jurul tău?”

„Doar ştii că sunt oarbă”

De la vocea ei calmă, cu modulaţii atenuate, violatorul s-a pomenit „infectat” de o gravitate aproape jubilantă, pe care nu o mai simţise până atunci cu alte femei. Curios, dar funcţia de comunicare a cuvintelor nu-i mai păru o calitate atît de indispensabilă în acel moment. În schimb, acestea fură compensate de o jubilaţie mistică a mişcării pure.

*

Iniţial, Cassandra auzi cum uşa coliviei a scîrţîit prelung, fără să realizeze exact ce a extras Hoody din interiorul strîmt al acesteia. Apoi se pomeni că ţine brusc – în palmele devenite mai reci decît alte părţi ale corpului – un obiect vibrant şi, mai ales, emanînd căldură proprie: mult mai greu decît ar fi sugerat conturul bine rotunjit al acestuia.

„Îşi dai seama ce ţii în mînă?”

Aproape că o sperie vocea răbufnită acum de undeva de sus: putea să jure că îi aparţinea, dacă nu ar fi ştiut că vine din partea unde era Hoody.

„Cu tine vorbesc, Cassandra…”

„O… pasăre?!?”

„Da… Mai exact, o turturică… Ei, cum ţi se pare? Simţi ceva deosebit?”

„E… mică… şi caldă… Adică vie…”

„Trebuie să mă crezi pe cuvînt că, în realitate, această aşa-zisă pasăre e chiar inima Cibelei…”.

*

În acest moment, propriul ei cord începu să zvîcnească haotic, dar vorbele agresorului erau mai puternice, o atacau nemilos din toate părţile: ca ghemul unui fulger de vară nimerit prin uşile deschise ale unei locuinţe izolate.

„Aceşti doi peşti…”, auzi ea cum mîinile lui Hoody tipăiră cu zgomot în apa acvariului, „…aceşti doi peşti nu sînt decît o pereche de sîni… Mai exact, au fost cîndva sînii perfecţi, o! foarte perfecţi, ai Alinei…”.

În timp ce fulgerul îi paraliza fetei glanda stomacului, Hoody continua să debiteze un soi de rememorare pioasă, încadrată de un delir senzual fără noimă.

„…da, dulce fată Alina… Păcat şi de ea, desigur…”.

*

Deoarece Cassandra rămase tăcută, acesta se înfurie, devenind tot mai agasant, pe măsură ce părea să intre sub dominaţia reflexelor rămase conservate undeva în formolul vîrstei infantile. Cu gestul previzibil al îngerilor căzuţi, Hoody alteră, cu egală repeziciune şi fler, echilibrul edenic al regnurilor stocate şi răcoarea salonului. În clipa următoare, reptila culeasă de pe podeaua lustruită deja se zbătea neputincioasă în strînsoarea pumnului cu degete subţiate. Înainte de a-i zdrobi capul, bărbatul a trecut integral corpul alungit al şarpelui printre degetele de la cealaltă mînă, imitînd masturbarea unui mădular de împrumut. Cînd o fierbinţeală ciudată a început să îi pulseze simultan în creştet şi în stomac, masculul a testat rezistenţa muşchilor de ofidian cu lovituri furibunde aplicate pe carapacea ţestoasei, pînă i-a ferfeniţat acestuia învelişul solzos, dezgolindu-i în cîteva locuri carnea albă ca lumina.

*

Pomenindu-se că ţine în mînă doar pielea jupuită a şarpelui din care s-au desprins cîteva fragmente sîngerînde, Hoody şi-a revărsat toată furia asupra ţestoasei. Urcat cu toată greutatea corpului pe carapacea răsturnată, acesta a sărit cu violenţă pînă cînd şi-a pierdut interesul datorat muţeniei totale a animalului victimizat. Ridicînd de pe podea secţiunea cea mai lungă a şarpelui, acum Hoody se năpusti asupra muşuroiului de furnici, dărîmîndu-l, din două-trei lovituri puternice, din temelii. Apoi a continuat măcelul pînă cînd sîngele şarpelui sfîrtecat şi furnicile de culoare roşie au devenit o masă uniformă şi omogenă.

*

În tot acest timp, Cassandra îşi concentră forţele rămase în membrele ei adolescentine, adunîndu-le într-un singur fascicol energetic. Cu un efort la fel de intens, a plasat imaginea monstrului-din-vis chiar în locul ceakrei localizate între sprîncenele-sale-de-adolescentă-care-nu-au cunoscut-instrumentele-de tortură-ale-esteticianulu-capilar, încercînd să ucidă, unul cîte unul, regnirile capturate în burta uriaşă a bărbatului metamorfozat în demon.

*

Efectul material al evanescenţei nu a întîrziat să apară. Printr-un transfer magic, Hoody simţi mai întîi un tremur generalizat al corpului. Apoi se făcu palid la faţă, iar buzele i s-au învineţit ca o ciupercă expusă la soare. Ochii au început să i se bulboace, atrăgînd în vîrtejul format ad-hoc partea superioară a corpului, rămasă brusc fără de gît. Apoi membrele superioare şi cele inferioare i s-au tras înăuntru corpului precum trapa unui avion pe cale de a se ridica de la sol. Ceea ce a mai rămas din corpul umflat al bărbatului a început să se evaporeze. Acum dispăruse şi unica dovadă de prezenţă corporală a lui Hoody: în urma prezenţei lui palpabile şi violente rămăseseră – în mijlocul unei bălţi de sînge înnegrit – doar pantalonul, tricoul şi sandalele…

*

În prima şi ultima misiune din viaţa sa, detectivul particular Tanya Sadova avu parte de o privelişte neobişnuită. La indicaţia unui telefon de urgenţă venit de la vecinii care auziseră „nişte zgomote ciudate de genul celor din grădină zoologică”, tînăra şi promiţătoarea urmaşă a lui Sherlock Holmes găsi în antreul casei încăpătoare un cadavru de femeie, încă neîmplinit pe deplin. Alături de acesta se închega o băltoacă de sînge, dar care părea să fie originat de o altă entitate: trupul graţios al fetei, din care se scursese şi ultimul bob de căldură, nu avea marcate pe el indicii de violenţă ori semne de plăgi interne.

*

Tanya Sadova a privit în jur cu atenţia cumulată a celor aproape trei decenii de viaţă bătute pe muchie. Cu excepţia unor tablouri semnate de Bosch, Brueghel-seniorul şi Goya – atîrnate de-a valma pe peretele cojit ca de braţul unei mame surogat – agentul nu observă nimic suspect. Sadova a deschis, cu mîna uşor tremurîndă, pleoapele cadavrului rece şi cu forme vag împlinite. În ochii mari şi albaştri a ceea ce mai era pînă nu demult Cassandra cea-cu-inimă-vertiginoasă, acum, ca pe un ecran uriaş de cinema, se proiectau: două inimi înroşite, întemniţate în colivii cu gratii aurite; o pereche de sîni de femeie, palizi şi cu forme rotunjite, plutind în lichidul tulbure al acvariilor clădite unul peste altul; un penis tîrîndu-se pe serpentină; o placentă feminină, secţionată şi tăbăcită pînă la densitatea unei carapace de ţestoasă; organele genitale ale unei gravide, mărunţite pînă la dimensiunile furnicilor…

*

Cît timp receptorii senzoriali ai celor două femei – una vie şi alta moartă – au pornit să facă transfer de imagini halucinante, eliberate brusc din temniţele lor domestice, animalele s-au năpustit asupra primei dintre ele. Obligată să se ghemuiască în colţ, Tanya Sadova încercă să riposteze fiarelor aflate în majoritate, turbate din senin. Mai întîi, maimuţa îi sări în cap şi o zgîrie cu laba sa păroasă. Cu aceleaşi şanse minime obţinute de la soartă, femeia îşi ridică instinctiv braţele pentru a-şi proteja organele vitale. Pistolul din dotare nu-i mai servea la nimic: figurile inamicului agresor nu figurau în baza de date a ”ţintelor vii” pe care ofiţerul de serviciu avea grijă să le lipească pe machetele mobile, amplasate în poligonul de antrenament.

*

În timp ce Sadova încerca să îşi şteargă sîngele scurs din rană pe ochi, şarpele îşi înfipsese deja limba bifurcată şi fulgerătoare: exact în locul unde inima ei de femeie în devenire avea să mai bată maximum un sfert de oră. Treptat, otrava şarpelui începu să îşi facă efectul: ca un asasin experimentat care ştie cum să se concentreze doar asupra părţii vulnerabile şi accesibile a fenomenelor.

*

Fără să mai ţină seama de sentimentele contradictorii dintre biografia promisă şi soarta cu propulsie autonomă, Tanya Sadova îşi proiectă mental o rezervă de energie complementară, aidoma celui de la orele de simulare energetică conduse de profesorii experimentaţi de la Academia de Poliţie. Înainte de a-şi pierde completamente cunoştinţa, femeia legii reuşi să configureze cifra rămasă neclară – dar suficient de macabră pînă şi pentru profesioniştii profilurilor criminale – care trebuia să dea seama de numărul persoanelor pe care Hoody le-a supus măcelului pervers.

*

Cu o dexteritate matematică demnă de o moarte cît mai întîrziată posibil, detectivul Tanya Sadova reuşi să scrie, cu propriul său sînge, direct pe faţa de masă, următorul text: „Atenţie, poliţişti! Probe omucidere: 5 femei, dintre care 2 adolescente, plus 2 bărbaţi. Total: 8 crime comise de proprietarul dispărut… T. Sadova”.

*

Iniţial, în locul sumei indicate cu mînă tremurîndă, figurá cifra „7”. În partea dreaptă a cifrei finale („8”), detectivul Sadova reuşi să contureze totuşi, cu toată grija, un semn al întrebării…

http://suspans.ro/literatura/proza/colectionarul