Eugen Ovidiu Chirovici (n. 11 mai 1964, Făgăraș, județul Brașov) este de profesie economist, scriitor și jurnalist român și a îndeplinit funcția de Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România în perioada nov.2003-nov.2010. Este al doilea născut în familia Radu și Maria Chirovici. A primit Marele Premiu pentru Jurnalism (1999), Premiul Pamfil Șeicaru (2000), Medalia de Aur a Centrului Ecumenic Internațional (2000), Premiul pentru Jurnalism al ANSVM (2002), etc. In 2002 a fost decorat de Președintele Romaniei, Ion Iliescu cu Ordinul "Steaua Romaniei". A publicat peste 1000 de articole în România și străinătate și este autorul a cinci romane și mai multe cărți de eseistică și istorie economică. Ca scriitor a debutat în 1989 cu proză scurtă în România Literară, Astra, Vatra, Luceafărul, iar primul său roman, Masacrul, a fost vândut în 1991, în 60.000 de exemplare. Au urmat mai multe succese literare, printre care Comando pentru general (bestseller), Spectacolul reformei văzut de la galerie. România, zece ani după...(o istorie economică și politică a primei decade postdecembriste), Națiunea virtuală (eseu despre globalizare). În anul 2005, începe colaborarea cu Editura RAO, publicând: Misterele istoriei: religie, politică și bani, A doua moarte, Suflete la preț redus și La broasca leșinată, Noua economie: ABC pentru viitorii milionari, Puterea, Labyrinth.com, Voodoo, Pulbere Neagră. Site: http://eochirovici.ro/
Dispariţia
Cam o dată pe săptămână intra într-o stare febrilă şi mergea la cumpărături. Alegea mereu băcănia „Peştele de mare”, aflată la intersecţia străzii Ulmilor cu strada Mayflower. Vânzătoarea, o fată pe care ecusonul din piept o recomanda drept Vera, lua fiecare produs, îl privea ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară şi abia apoi îl trecea – nepermis de lent, credea inspectorul Oldfield – prin dispozitivul electronic de marcaj.
Domnul Oldfield nu cumpărase decât un pachet de ţigări Dunhill. Dar trebuia să aştepte la coadă. Fuma foarte rar. Însă acum, înainte să meargă la familia Malcom, era sigur că avea nevoie de o ţigară sau două. Îşi petrecuse aproape întreaga carieră în Mountville, un orăşel cât o cutie de chibrituri, în care nu se întâmpla mai nimic din punctul de vedere al forţelor de ordine. Năpasta lovise, iată, acest loc tihnit tocmai când inspectorul mai avea doar două luni până la pensia pe care o aştepta ca pe o mântuire. Poliţia Metropolitană se implicase în caz şi trei indivizi în costume gri şi plini de ifose preluaseră, practic, ancheta. Însă domnul Oldfield considera că trebuia să-şi facă datoria până la capăt.
— Aveţi două pungi cu tomate, spuse Vera şi doamna Lynn o privi uluită.
— Cum adică?! întrebă ea.
— Aţi avut o pungă de tomate în greutate de un kilogram şi trei sute de grame, spuse Vera. Avea ochi albaştri-cenuşii, aproape transparenţi, ca un câine husky. Acum văd că mai aveţi una, în greutate de un kilogram şi o sută de grame. Sunteţi singură că vreţi să le păstraţi pe amândouă?
— Poate că cineva a pus-o pe una dintre ele în coşul meu, se apără doamna Lynn.
— Renunţaţi la una? întrebă răbdătoare Vera.
— Nu, spuse sfidător doamna Lynn şi vânzătoarea trecu cea de-a doua pungă cu tomate prin dispozitivul electronic. De undeva din pântecele maşinăriei se auzi un piuit şi preţul tomatelor apăru cu litere de culoare verde pe micul cadran electronic.
Inspectorul Oldfield îşi vârî mâna stângă în buzunar şi îşi pipăi legătura de chei de acolo. Domnişoara Julia Malcom avea cincisprezece ani şi dispăruse cu trei zile în urmă, într-o sâmbătă seara, pe când se întorcea singură de la o prietenă. Plecase de la aceasta la ora opt, pe când abia se însera. Locuia pe strada Ulmilor, şi de pe strada Tăbăcăriei, unde şedea familia prieteniei ei, nu făcea mai mult de cinci-şase minute până acasă. Dar nu mai ajunsese acolo. La ora nouă şi unsprezece minute, doamna Malcom sunase la familia Johnson. La nouă şi cincisprezece minute, poliţia era deja la curent cu dispariţia fetei. Era a patra, în mai puţin de o lună. Prima fusese Dorothy Summers, o fetiţă de doar doisprezece ani. Nici una nu fusese găsită. Cazul făcea să vuiască presa centrală şi oraşul se umpluse de reporteri şi kituri de televiziune. Femei care fumau şi mestecau gumă şi indivizi obraznici, în jeanşi rupţi în genunchi, mişunau pe străzi şi prin baruri şi iscodeau oamenii cu întrebări idioate. Primarul, domnul Timothy Veil, era disperat: alegerile erau peste doar trei luni.
— Nu are preţul pe el, spuse Vera, agitând un pachet de pliculeţe cu miere de albine. Renunţaţi la el sau chem pe cineva să vă aducă altul?
— Nu renunţ, spuse cu voce aspră doamna Lynn. De ce să renunţ?!
Dave,un tip cu capul cât o baniţă şi trupul înfăşurat în halatul verde al magazinului, îşi făcu apariţia la chemarea Verei. Luă îmbufnat cutia cu pliculeţe şi dispăru undeva printre rafturi. Doamna Lynn scoase o batistă şi îşi suflă nasul, apoi o puse înapoi în poşeta mică, de culoare neagră, care îi atârna de braţul drept. Inspectorul oftă.
*
Fumă două ţigări, una după celalaltă, în faţa magazinului de haine pentru copii „Honey-Bunny”, privind la casa în care locuia familia Malcom. Deşi nici măcar nu se înserase de tot, strada era aproape pustie. Tensiunea plutea în aer ca un nor de smog. Ferestrele păreau nişte orbite goale. Inspectorul îşi luă inima-n dinţi şi traversă. Sună la uşă şi aşteptă.
Îi deschise doamna Macom. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a-ţi da seama că vârâse deja în ea mai multe pastile decât consuma un spital într-o zi. Pupilele îi erau ca două monede de un penny. Când îl zări pe inspector, schiţă o grimasă, ca şi cum ar fi vrut să-i zâmbească, dar apoi colţurile gurii îi căzură brusc şi între sprâncene îi apăru un semn în forma literei greceşti ‘omega’. Din spatele ei se ivi figura încruntată a domnului Malcom. Era proprietarului singurei benzinării din oraş, un tip înalt şi solid, care pe vremuri jucase rugby în echipa locală. Purta un tricou polo vechi şi nişte jeanşi tociţi.
E mai rău când asemenea chestii se întâmplă într-un oraş mic, îşi spuse inspectorul în timp ce se îndrepta spre living, după ce doamna Malcom îi aşezase pălăria în cuier. Într-un loc în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea. În care victimele nu sunt nişte fişiere de computer, ci fiinţe în carne şi oase, despre care îţi aduci aminte o grămadă de lucruri. Îţi aduci aminte cum cântase la flaut Sylvia Montgomery la petrecerea de Crăciun. Şi de cupa câştigată de Mary Dorset la campionatul de atletism al comitatului, izbânda pentru care primise o diplomă de onoare din partea domnului Veil. Îţi aduci aminte cum râdea ea atunci şi cum îi cădea bretonul în ochi.
Domnul Oldfield se aşeză pe canapea şi acceptă ceaşca de ceai oferită de doamna Macom. În doar trei zile, aceasta părea să fi slăbit câteva kilograme. Rochia subţire, de casă, atârna pe ea ca pe un umeraş. Respiraţia domnului Malcom mirosea a băutură. Îşi scărpina mereu dosul mâinii stângi. Când nu făcea asta, se juca cu verigheta de pe inelar. Îl priveau pe inspector atenţi şi serioşi, ca la o judecată.
— Ştim că ancheta nu a făcut niciun progres, dar vă mulţumim că aţi trecut pe la noi, spuse domnul Malcom.
— Consider că este datoria mea, spuse domnul Oldfield şi luă o gură din ceaşca de ceai, pe care o aşeză apoi pe farfurioară. Cei doi nu se atingeau de ceştile lor.
— Aveţi vreo pistă, ceva? întrebă doamna Malcom. Privirea ei cerşea o confirmare, fie una vagă şi complezentă.
— Nu, spuse inspectorul. Nu ştiu ce vă spun cei de la Scotland Yard, dar adevărul este că nu avem nicio pistă. Nu suntem nici noi nişte amatori, sublinie el. I-am verificat pe toţi cei cu antecedente. Oraşul este mic. Nu existau decât cinci asemenea persoane, şi asta forţând un pic lucrurile. Toate aceste persoane au alibiuri solide pentru unul sau altul dintre momentele dispariţiilor, sau chiar pentru toate.
— Este tipul de lângă biserică, Toole sau aşa ceva, spuse domnul Malcom. Cel care acum doi ani a atacat-o pe Trisha Marsh. A folosit un cuţit, pentru Dumnezeu!
— Domnul Philip Tully a fost internat în urmă cu două luni la spitalul din Leicester, spuse domnul Oldfield. Încă se află acolo.
— L-am văzut de curând, spuse domnul Malcom. A trecut pe la benzinărie. Purta un hanorac dintr-acelea militare. Poate că fost mai de mult, conveni el. Timpul parcă zboară.
— Am verificat toate aceste piste, spuse inspectorul. Nu s-a mutat nimeni de curând în oraş. Am verificat motelurile şi hanurile din împrejurimi. Am făcut tot ceea ce se cuvine.
— Suntem siguri, ţinu să îl asigure doamna Malcom. Vorbea cu voce lentă, întinzând vocalele asemenea unor bucăţi de elastic. Nici celălalte fete nu au apărut, nu? întrebă ea.
Continuă fără să mai aştepte răspunsul inspectorului.
— Ştim că nu au apărut. Julia era prietenă bună cu Sylvia. A fost distrusă când fata a dispărut. A încercat chiar să organizeze la şcoală un grup de căutare. Şi acum… Seara aceea parcă a fost blestemată. James a rămas mai târziu la benzinărie. Eu am vrut să merg cu ea, dar găteam o tocăniţă şi voiam să o termin până venea James acasă. Mi-a spus că doar îi lasă Sylviei un DVD şi vine acasă. E la doar câţiva paşi. Nu m-am gândit că…
Începu brusc să plângă. Nu suspina, doar două dâre argintii şi neîntrerupte de la lacrimi i se prelingeau din colţurile ochilor şi se întâlneau pe bărbia ascuţită. Domnul Malcom întinse mâna şi îi atinse umărul.
— Lasă-mă, şuieră dintr-odată doamna Malcom şi scutură mâna bărbatului de pe umărul ei. Nu mă atinge!
Domnul Malcom lăsă ochii în pământ. Îşi scoase verigheta de pe deget, apoi o puse la loc şi privi năuc în toate părţile.
— Aveţi experienţă, îi spuse doamna Malcom inspectorului. Cum merg chestiile de genul ăsta? Adică ce se întâmplă?
Inspectorul ştia că va veni şi acest moment. Vizitase toate familiile ale căror copii dispăruseră. Şi toţi voiau să ştie. Îşi aminti de războaie şi de momentele în care militari cu figuri sumbre sunau la uşa unor familii care aveau pe cineva pe front: copii, soţi, părinţi. Şi toţi doreau să ştie cum s-a întâmplat, ca şi cum ar fi fost teribil de important. Şi cum tuturor li se servea acelaşi cliseu, despre moartea fără dureri, despre felul rapid în care s-a terminat totul. Dar el nu putea să mintă nişte familii îndurerate. Nu, nu el.
*
— După primele douăzeci şi patru de ore, şansele ca cei răpiţi să fie găsiţi în viaţă scad la jumătate, spuse el. Asta dacă nu este vorba, natural, de persoane care au fugit de-acasă. În cazul copiilor, peste 90 la sută dintre cei raportaţi ca dispăruţi, de fapt au fugit de-acasă. Unii dintre ei apar peste săptămâni, luni sau chiar ani. Îşi contactează familiile în cele din urmă sau sunt găsiţi la sute de mile de casă. Unii nu mai apar deloc, dar nici nu sunt descoperite rămăşiţele. Îşi construiesc noi identităţi.
— Dar acum nu vorbim de copii fugiţi de acasă, sublinie doamna Malcom. Asta-i clar.
— Din păcate, aveţi dreptate, spuse inspectorul, care simţea o nevoie nebună să fumeze. O clipă se gândi să ceară permisiunea familiei Malcom şi să-şi aprindă o ţigară, dar apoi se răzgândi. În cazul nostru, toate persoanele răpite sunt de sex feminin. Putem presupune o motivaţie sexuală a celui care face asta.
— Dumnezeule-Doamne! exclamă domnul Malcom. Shirley, chiar trebuie să auzim asta?!
Doamna Malcom nu se uita spre el.
— Da, spuse ea sec, privindu-l pe inspector. Da, chiar trebuie să auzim. Vreau să ştiu ce se întâmplă cu fiica mea.
— Asemenea acte sunt comise, de obicei, de persoane care îşi planifică cu grijă acţiunile, spuse domnul Oldfield. Persoane cu o inteligenţă peste medie, atente la detalii. De aceea sunt greu de prins. Rareori comit greşeli şi mai niciodată nu lasă vreun indiciu la locul faptei. Fetele… dispărute până acum nu se înscriu neapărat într-un tipar anume. Mă refer la statură, alură, culoarea părului sau mai ştiu eu ce. Deci victimele sunt alese la întâmplare. Asta este cel mai rău. Făptaşul este complet imprevizibil. Vom organiza şi capcane, cu fete care se plimbă singure pe stradă, însă nu ştiu ce să spun…
Privi spre ceaşca cu ceai.
— Sunteţi sigură că vreţi să continuu? întrebă el, deşi cunoştea răspunsul. Era mereu acelaşi.
— Da, spuse doamna Malcom, cu o dârzenie stranie în glas.
— OK, spuse inspectorul. Motivaţia este de cele mai multe ori sexuală. De aceea, uneori victimele nu sunt ucise imediat. Făptaşul le păstrează cât mai mult în viaţă pentru a le… folosi. Fie pentru acte sexuale, fie pentru tortură, fie pentru ambele.
— Nu mai vreau să ascult aşa ceva, spuse hotărât domnul Malcom şi îşi duse ambele palme la urechi. Gata!
— Continuă, domnule Oldfield, spuse doamna Malcom, a cărei privire devenise ciudat de opacă.
Domnul Malcom se ridică şi părăsi încăperea. Domnul Oldfield îl auzi prin bucătărie, umblând la frigider.
— În cele mai multe cazuri, asemenea oameni simt o plăcere de natură sexuală chinuindu-şi victimele. Istoria criminalisticii consemnează un caz în America, în anii ’60, în care un asasin în serie şi-a păstrat victima în viaţă timp de doi ani. În tot acest interval a torturat-o în fel şi chip. O îngrijea chiar el pentru ca rănile să nu i se infecteze şi îi făcea injecţii cu cocktail-uri cu vitamine şi energizante.
— Deci totuşi mai există o şansă să fie în viaţă, spuse doamna Malcom. Figura ei îşi schimbă rapid expresia, ca şi cum ar fi fost cuprinsă de convulsii.
— Există, sigur, încuviinţă domnul Oldfield. Cred că este timpul să plec, doamnă Malcom. Îmi pare rău că nu v-am putut aduce veştile dorite. Dar voi mai trece pe la dumneavoastră, fiţi sigură de asta. Nu este nevoie să mă conduceţi.
Domnul Oldfield îşi luă pălăria din cuier. Domnul Malcom răsări lângă el ca o fantomă. În mâna dreaptă avea o sticlă de bere Guinness Extra Gold de o jumătate de litru. O dâră de lichid i se scursese pe bărbia nerasă, dar nu părea să bage de seamă. Mormăi un salut şi îi deschise uşa inspectorului. Pe când cobora scările, inspectorul auzi în spatele lui zgomotul cheii răsucite în broască.
*
Domnul Oldfield mai fumă imediat o ţigară, chiar acolo, vizavi de casa familiei Malcom. Un rest de lună atârna ca o zdreanţă veche printre norii de culoare violet. Inspectorul îşi parcase maşina puţin mai încolo, în faţa băcăniei de unde îşi cumpărase ţigări. Urcă la volan şi porni spre casă. Locuia singur. Nu fusese căsătorit niciodată şi nu avea copii. Nu avea nici măcar o pisică. Cu ani în urmă avusese un câine pe nume Thor, un bullterrier pe care îl iubise mult. După ce acesta murise, cel mai probabil otrăvit, nu îşi mai cumpărase niciun animal de companie. Nu primea nicio vizită, niciodată.
Aprinse luminile în casă şi îşi aşeză costumul pe un umeraş, apoi îl puse în şifonierul din dormitor. Merse în baie şi făcu un duş, apoi mai fumă o ţigară, fără să se gândească la nimic. Îmbrăcă un halat şi coborî la subsol. Acolo, cu ani în urmă, îşi amenajase un mic atelier în care pierdea vremea reparând tot felul de lucruri.
Descuie uşa grea de fier şi pipăi cu mâna după întrerupător. Îl răsuci şi spaţiul fu invadat de lumina celor patru tuburi de neon prinse în tavan.
Cu două luni în urmă operase unele modificări prin atelier. Nişte saltele vechi din fosta sală de sport a şcolii medii din localitate căptuşeau pereţii din cărămidă. Mai multe inele groase din oţel fuseseră zidite într-unul dintre pereţi, din loc în loc. O cameră de filmat fusese instalată pe un trepied înalt în mijlocul atelierului.
— Salut, scumpo, spuse el, în timp ce se îndreptă spre camera aflată pe trepied. Poalele halatului descheiat îi fluturau în jurul pulpelor groase, de fost sportiv. Domnul Oldfield puse o casetă nouă în cameră şi o porni.
Julie era legată de mâini cu un lanţ gros. Capătul acestuia era prins cu un lacăt mare de unul dintre inele zidite în perete. Înăuntru mirosea a transpiraţie, a urină şi a sânge. Fata începu să geamă şi se târî lângă perete. Încheieturile îi erau vinete acolo unde lanţul i le înfăşura ca nişte brăţări groteşti.
— Astăzi de-a ce ne jucăm, de-a dentistul sau de-a pedichiuristul? o întrebă vesel domnul Oldfield. Am cumpărat ţigări. Dacă vrei, mai târziu fumăm împreună. Dar mai întâi trebuie să faci un duş, frumoaso, spuse bărbatul şi arătă spre chiuveta din colţ. De robinet era legat un furtun de cauciuc. Acesta atârna pe pardoseală ca un şarpe adormit.
— Vei arde în iad, spuse încet Julie. Pentru ce-mi faci mie şi pentru ce le-ai făcut celorlalte fete.
Vorbea greu din cauza dinţilor lipsă şi a maxilarului tumefiat. Un ochi îi era aproape închis. Renunţase din prima zi să ceară îndurare. După ce văzuse ce se întâmplase cu Ellen Cacek.
— Iadu-i aici, scumpete, dacă nu ţi-ai dat încă seama, spuse inspectorul. Mă îndoiesc sincer că există un altul.
Se îndreptă spre tava din metal aşezată pe fostul banc de lucru şi începu să privească visător instrumentele înşirate pe suprafaţa acesteia. Ochii îi erau parcă acoperiţi cu o pieliţă subţire şi transparentă, ca ai crocodilor.
— Bine măcar că părinţii mei nu vor şti niciodată prin ce am trecut, mai spuse fata legată.
Inspectorul Oldfield se întoarse spre ea. În mâini ţinea un cleşte mic şi strălucitor. Vârful limbii îi alerga pe buza de jos.
— În locul tău, n-aş fi deloc sigură de asta, scumpete, spuse el. Haide, guriţa mare.
http://suspans.ro/literatura/proza/disparitia
Niciun comentariu: