Silvia Goteanschii

- Premiul I în cadrul Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia II - octombrie 2010, Chişinău-Iaşi


- Marele premiu în cadrul concursului naţional de poezie "Cezar Ivănescu", ediţia I - mai 2011, Bârlad-Iaşi


- Totem de vise, ed. Junimea, 2011 ( antologie: Silvia Goteanschii, Radu Vasile Chialda, Alexandru Văsieş, etc.)


-Premiul Editurii Alfa din Iaşi şi premiul revistei Cronica veche, Concursul Naţional de poezie "Porni luceafărul", Botoşani, iunie 2011;


- volum de debut în poezie, Minunea va veni mai târziu, ed. Feed Back, Iaşi, iunie 2011;


- antologie de versuri, Cartea de poezie 2011, august, 2011, Chişinău;


- Premiul Ministerului Culturii pentru volumul de debut "Minunea va veni mai târziu", în cadrul Salonului Internaţional de carte, septembrie 2011, Chişinău.

mlaştina din ramă

Pe o scenă improvizată
un bărbat şi o femeie pozează nud.
Te cunosc de undeva,
se întreabă unul pe altul
şi dintr-odată li se face ruşine.
Se privesc,
trec peste asta, fac un copil, o casă,
o mlaştină în centrul pământului.

Pe o scenă improvizată,
un bărbat şi o femeie îşi şoptesc
cuvinte de dragoste şi nu se mai cred.
El,
nu mai e cavaler,
nu mai are nici pas apăsat,
nici părul frumos pieptănat,
Ea,
o floare fără stamine şi pistil
nu mai e o adevărată floare.

Ea
ajunge la limita unui bărbat nu al ei,
El
nu cunoaşte limita unei femei doar a lui.
Ei merg de mână la reuniuni de familie,
Ea
în rochie cu jabou, visând alte mâini,
El,
depare de vis,
mestecând chewing-gum.

Pe o scenă improvizată
un bărbat şi o femeie se unesc,
dar nu se cunosc.
Au poze însă,
despre cum se vor despărţi,
îşi vor închide dragostea în sticluţe mici
şi vor fugi cu limba scoasă
după un american dream.

Pe o scenă adevărată,
un bărbat şi o femeie se vor întîlni,
se vor privi lung
doar pentru că vor fi singurii de pe stradă.
Un bărbat şi o femeie
se vor îndepărta,
nu vor privi înapoi,
îşi vor pune pozele în rame scumpe de aur
şi li se va face ruşine.

poezie de perete

prefer
un sfârşit văzător unui început care orbeşte,
(în curtea lui era mare ospăţ,
în mintea lui mare răsfăţ)
între tot ce n-am vrut să văd şi tot ce-a fost bun de văzut -
moartea,
lipsa noastră cea din toate zilele,

iar după vreo moarte,
oamenii fac o pasiune nebună pentru uitare
de asta aş urla că te uit,
dar sigur ai râde şi aşa s-ar naşte râsul râsului,
cât să nu observi
o lacrimă care fuge pe un plan înclinat.

Casa pentru păsări

Tata
intră, pe uşa din dos, să nu-l prindă mama,
care foarte ciudat, de data aceasta, nu-l prinde.
Nu ştiu ce are cu el, de-i ascunde sticlele, ar
trebui să-l înţeleagă, aşa zice bunica. Ş-apoi,
sticlele tatei au nişte etichete foarte frumoase.
Imediat ce tata goleşte una sau două, le strâng
şi le pun în apa fierbinte, în albia din mijlocul
ogrăzii, pusă acolo de bunica, albie pe care o
ocoleşte şi vaca, atunci când o aduce nik de la
cireadă, fără să o mai ameninţe cu vergeaua.
Ochii bunicii sunt necruţători, aşa zice tata,
iar bunica zice că ochii tatei sunt sticloşi.
Nu prea mă interesează, căci urmăresc
pierdută etichetele care se usucă la soare,
agăţate ordonat cu nişte cleştişoare colorate
din plastic, de frânghia pentru uscat rufe.
Vântul e violent azi şi ele se zbat ca vrăbiile
prinse de nik, în colivia de lemn pe care i-a
dăruit-o tata de ziua lui. Nu mi-a plăcut
niciodată cuvântul colivie, aşa că am rebotezat-o
casă pentru păsări. În afară de etichete, strâng
gândaci, dar numai din aceia care miros urât,
de pe frunzele de cartofi, îi păstrez într-un
borcan cu benzină până se umple, apoi îi îngrop
în pământ, după casă. Nik zice că la anul, pe locul
acela, vor creşte alţi gândaci. Bunica bolboreseşte
ceva pe sub nas, aud doar că nu e creştineşte
ce fac. Mama e mulţumită că o ajut la treburile
casei. Apoi, împreună cu nik spălăm vreo 50 de
sticle, deşi mama susţine că-s destul de curate,
atâta timp cât a băut tata din ele. Le punem într-un
coş de nuiele şi mergem fericiţi şi desculţi,
la magazinul de la marginea satului, unde
o vânzătoare grăsuţă, cu obrajii sfeclii, ne întinde,
în loc de cupoane, alte două sticle cu apă dulce
„Friguşor” care face bulbuci. La întoarcere,
o luăm pe de-a dreptul, prin via lui moş Petrache,
gândind fiecare la ale lui: Nik, cum să-mi rupă
colecţia de etichete, eu , cum să eliberez vrăbiile
din colivie. Deşi, atunci când moş Petrache
ne-a întins doi struguri, imediat, gândurile
noastre s-au întâlnit frăţeşte pe ciorchinele cel
mare. Aproape să cred că ne-am rătăcit pe uliţele
satului, când văd porţile şi uşile de la casă
deschise vraişte şi pe mama cu ochii de un
albastru sticlos şi necruţător. Două vecine o trag
pe bunica de păr, fără nici un pic de milă, care
nu ştiu ce caută goală şi nemişcată, în albia cu
apă. Vecinele plâng şi mama le ţine isonul, ba,
una mai şi ţipă la mine să plâng şi eu, că aşa se
cuvine. Eu am să plâng numai atunci când voi
deschide colivia şi vor cânta păsările, dar ele
n-au cum să ştie despre asta. Toată lumea e tristă,
iar mie îmi vine să cânt, pentru că nimic din ce
se întâmplă nu e încă adevărat. Totul în inima mea
va începe mult mai târziu, când voi creşte mare,
cu un cântec. Ştiu că bunica se va trezi, îşi va lua
zborul de pe laiţa acoperită cu gherghine, greoi,
ca o păsăre bătrână, când pe uşa din faţa va intra
Tata.