Oana Stoica-Mujea

Aş putea să înşir aici o mulţime de lucruri. Să pun un CV cât toate zilele care n-ar impresiona pe nimeni. Dacă pe mine nu mă impresionează, sunt convinsă că e valabil şi pentru ceilalţi. Nu-mi place să mă prezint, aşa că o să fiu cât mai scurtă. În cea mai mare parte a timpului scriu, acum reprofilându-mă pe romanul poliţist. Dar asta nu înseamnă că am uitat de cel fantastic. Doar că am de gând să mai aştept în ceea ce priveşte fantasticul. Când nu scriu, de cele mai multe ori mă joc de-a PR-ul, scriu scenarii pentru emisiuni TV sau seriale. Îmi place să scriu pe blogul personal şi sunt dependentă de facebook – trebuia să recunosc. În rest sunt doar un om care se aşteaptă ca viaţa să-i fie tot timpul încununată de suspans. Uneori îmi reuşeşte, alteori sunt nevoită să-l provoc. Nu sunt nici perfectă, nici plină de defecte. Doar un om care încearcă să facă altceva, atât cât îi reuşeşte. Restul e suspans...

Din umbră

Ştire TV:

Crainica privi fix câteva secunde. Programul obişnuit fusese întrerupt pentru o ştire importantă. Oricum lui Marius îi displăceau emisiunile în care femeile se trăgeau de păr sau se ameninţau pentru a atrage atenţia unui bărbat. Dar ţinând cont că era vineri seara şi oricum nu aveai la ce altceva să te uiţi, era bine şi aşa. Când anunţaseră că întrerup programul obişnuit pentru o ştire de maximă importanţă, aproape că tresărise. Probabil că a aţipit câteva secunde fără să-şi dea seama. Oricum, faţa crainicei arăta răvăşită. Se gândi automat la jurnalism, nimic nu se mai face cu profesionalism. Orice s-ar fi întâmplat blonda din spatele ecranului ar fi trebuit să arate ca o profesionistă, în nici un caz de parcă ar fi văzut o fantomă plimbându-se pe culoarul televiziunii.

Glasul îi tremură, cel puţin la început, apoi, blonda, începu să vorbească aproape fără suflare:

— Cu o jumătate de oră în urmă s-a descoperit cadavrul colegei noastre Eugenia Efrim, cea mai veche colaboratoare a postului nostru de televiziune. Din câte se pare, colega noastră, a fost ucisă cu bestialitate în vestiarul vedetelor. Vă vom ţine la curent în funcţie de evoluţia anchetei.

Marius nu o mai asculta. Se plimbă agitat prin cameră preţ de câteva secunde. Îşi trase pantalonii de trening şi jacheta, îşi puse adidaşii şi ieşi val-vârtej din casă.

Ancheta preliminară:

— Marius Georgescu, se prezentă bărbatul scoţând o legitimaţie din interiorul jachetei.

Portarul dădu uşor din cap şi-i făcu semn să intre. Marius constată că e mult prea tânăr sau, cel puţin, aşa arăta. Ca un puşti de opşe’ ani abia intrat în pâine. Avea o figură distantă şi cearcăne ce trădau multe nopţi de nesomn. Trecu pe lângă el având sentimentul de gol şi frig, un sentiment pe care nu-l mai simţise din tinereţe, poate de când anchetase prima crimă. Luă liftul care indica cifrele impare şi apăsă numărul şapte. Număr cu ghinion din punctul lui de vedere, dar, din câte îşi amintea Eugenia lucrase mereu la etajul şapte. Ori de câte ori schimba locul de muncă cerea în mod expres să fie la etajul şapte, era aproape un fetiş al ei.

Liftul urca greu. Era dinainte de revoluţie în funcţiune şi nimeni nu vrusăse în mod neapărat să-l renoveze. Scârţâia din toate închieturile, părea că e un bătrând suferind de artrită.

Când uşa se deschise, în sfârşit, lumina îl orbi pentru o clipă. Câteva becuri atârnate de tavan şi lăsate prea în jos creau un anume miraj al luminii artificiale. Îşi scutură capul şi ochii îşi reveniră la normal. „Ca un câine bătrân”, gândi Marius.

Zări imediat cele două gărzi ale poliţiei postate la uşa vestiarului. Scoase legitimaţia dinainte de-a se apropia prea mult, pentru a fi pregătit. Le-o arătă tinerilor şi pătrunse în lumea Eugeniei.

O cunoscuse cu şase ani înainte de revoluţie. Avea patruzeci şi doi de ani, iar soţul îi murise în urmă cu câteva luni. Era reporter la „Lumea copiilor”, ciudat, ţinând cont că nu avusese niciodată copii şi nici nu îi plăceau în mod deosebit. Avea o anume răceală în priviri. Venise la el cu o problemă stresantă, spusese ea. Se simţea urmărită şi persecutată. Marius îi spusese să vorbească mai încet, pentru că Eugenia devenise de-a dreptul isterică. Era perfect normal pentru timpurile acelea să te simţi aşa. Era normal pentru oricine, dar mai ales pentru un reporter de televiziune. Apoi dispăruse. Marius a crezut că a murit, dar nici nu putea face săpături. Dacă femeia ar fi avut dreptate, mai mult ca sigur că securitatea era implicată, aşa că nu avea rost să bată apa în piuă.

„Vestiarul”, de fapt o încăpere cu toate dotările dedicată vedetelor TV. Oglindă de machiaj, costumaţii, farduri şi alte cele. Doi poliţişti priveau de la depărtare trupul răpus. Era plină de sânge, ciopârţită, din câte îşi dădea Marius seama, dacă s-ar fi putut aproapia mai mult… Dar fotograful poliţiei încerca să acopere toate unghiurile, iar el nu voia să-l deranjeze. Se vedea un smoc de păr blond atârnând pe gâtul subţire şi ridat. „Săraca Eugenia, mereu a fost o frumuseţe”.

— A, domnule Georgescu…

Se întoarse uşor spre Mihai Iordache. Erau cam de aceeaşi vârstă şi serviseră aceluiaşi regim. Trăiseră unele lucruri împreună, dar nu îşi mai vorbiseră de mult timp. Marius a ieşit din poliţie imediat după revoluţie. Se săturase, în plus, se alesese cu o artrită de toată frumuseţea. Avusese o relaţie cu Eugenia, dar apoi ea dispăruse şi apăruse de câteva ori. Se gândise mereu la ea ca la o femeie nimfă venită să-i fure inima. Să-l ridice şi să-l coboare. În cele din urmă îl învinsese. Şi iată, acum se lasă ucisă atrăgându-l din nou în capcană.

— Domnule Iordache, nu ne-am mai văzut…

— De vreo nouăsprezece ani.

Era întors uşor spre Iordache, într-o poziţie care-i lăsa libertatea de-a face grimase fără a fi observat. Adevărul era că nu-l plăcea pe Mihai, nu plăcea deloc poliţia.

— Te-ai gândit să ni te alături? trecu brusc Iordache de la pronumele de politeţe la cel personal.

Marius căzu pe gânduri. Simţea şi el că lumina aceea mohorâtă îi căzuse pe chip şi il întunecase. Adevărul era că nu ştia cu certitudine de ce venise.

— Poate că am venit să o mai văd măcar o dată.

Tăcură amândoi, când tânărul brunet intră în vestiar. Părea abia trezit din somn, dar, cu toate astea avea cearcăne adânci care-i trădau oboselile trecute.

— Şefu’, e isterie generală.

Mihai îl trase deoparte, dar Marius încă îi putea auzi.

— Chem-o pe Iolanda.

— Am vorbit cu ea, nu vine.

— Cum nu vine?

Tânărul ridică din umeri.

— Femeia asta crede că face ce vrea ea.

II



Primele concluzii:

Au inventariat toate lucrurile. Genata Eugeniei, hainele, lucrurile pe care le avea în birou. Nu lipsea nimic. Fusese lovită cu un topor. O furie violentă cum Marius nu mai văzuse. Oare ce anume putea înfuria într-un asemenea hal un om?

Marius a asistat la toată şarada. În cele din urmă a şi privit-o. O vedea adesea la televizor. Îşi păstrase zâmbetul din tinereţe. Ochii îi erau la fel de albaştri, goi şi inexpresivi ca întotdeauna, dar, în rest, era altă femeie. Chiar şi moartă părea lipsită de expresie. Chipul îi rămăsese nealterat, doar câţiva stropi de sânge îi pătaseră obrazul. Nu era nici tristă, nici şocată, nici înspăimântată. Doar neinteresată. Aşa cum păruse întreaga viaţă. O femeie neinteresată de nimeni şi nimic, nici chiar de ea însăşi.

Nu putuse privi spre trupul ei maltratat. Nu putuse să-şi înfrâneze amintirile, aşa că a coborât în hol şi s-a aşezat pe trepte parcă aşteptând ceva.

— O cunoşteaţi?

Ştia glasul de undeva. Tânăr, suav şi mult prea afectat. Îşi ridică privirea recunoscând-o imediat pe crainica blondă.

— Da.

Se aşeză lângă el şi oftă, înfrânându-şi abia lacrimile.

— Era o femeie bună, dar în ultimul timp am crezut că e nebună.

Marius tresări.

— De ce?

— Spunea mereu că păcatele trecutului o urmăresc şi asta o va ucide până la urmă.

Marius parcă a fost tras în timp. O vedea stând la biroul lui şi spunând cu patos că e urmărită. Atâta teamă, şi totuşi, atâta tărie.

— Şi în afară de asta?

— Era agitată. Ştiţi, de la o anumită vârstă femeile devin agitate, aşa i s-a întâmplat şi mamei mele, aşa că n-am băgat-o prea mult în seamă. Uneori spunea lucruri de neînţeles.

— Cum ar fi?

— Prostii domnule…

— Georgescu.

— Chestii care te duc cu gândul la nebunie maximă.

Rămaseră amândoi tăcuţi câteva clipe.

— Aş vrea să ştiu, domnişoară…

— Corina, spuneţi-mi Corina. Da, da, spunea că fata pe care a angajat-o să aibă grijă de casă o spiona. Că era convinsă că-i umblase în lucrurile personale şi găsise nişte scrisori ce nu ar fi trebuit să fie găsite niciodată.

— Eraţi apropiate, domnişoară?

— Nu chiar, dar ne înţelegeam bine. Însă era apropiată de Lavinia Muşat, şefa departamentului de ştiri. Poate că ea ştie mai multe.

Destăinuirile nu erau punctul forte al Eugeniei. Trăise lângă ea doi ani şi nu aflase mai nimic din vechea ei viaţă. Nu locuiseră împreună, dar făceau dragoste, mâncau şi dansau împreună. Până când ea a plecat fără nici un cuvânt. Nu ştia dacă a înţeles-o, cu toate că el aşa a pretins întotdeaua. Timpurile se schimbaseră. Oamenii nu mai erau atât de stresaţi. Uitaseră de securitate şi toate atrocităţile regimului comunist, dar ea, ea păruse întotdeauna gata să fugă. Iar el nu făcuse nimic să o oprească sau să o convingă că totul s-a terminat. Până la urmă, nu se termină niciodată.

Lavinia Muşat avea vreo cincizeci de ani. Era căruntă, scundă şi uşor plinuţă. Făcuse televiziune de pe „vremea decedatului”, cum spunea ea şi era cea mai bună în branşă.

— A, sunteţi Marius Georgescu. Poliţistul. Mi-a spus că aţi avut o aventură. Nu v-a iubit… ah, vă rog să-mi scuzaţi francheţea dar… ei, asta e. Nu v-a iubit şi n-a avut inima să v-o spună. Oricum, era speriată şi se pregătea să fugă. Dar se gândea cu drag la dumneavoastră. Spunea că aţi fost cel mai bun amant din viaţa ei.

— Amant, mormăi bărbatul. Doar că Lavinia nu avea de gând să se oprească.

— Oricum, biata Eugenia era o femeie foarte stresată, îşi coborî glasul… cred că încă mai avea legături cu poliţia politică…

Marius nu o mai auzea. Părul i se zbârli pe mâini şi inima începu a-i bate cu putere. Era ceva, undeva. Parcă şi pe figura Corinei zărise un… ceva ce nu-şi putea explica.

— … apoi, de când fiica ei a plecat…

— Fiică?

Femeia se opri şi luă o figură posomorâtă.

— Domnule Georgescu, îl dojeni, dumneavoastră mă ascultaţi? Da, Amalia a fugit cu un neamţ…

— Amalia, dar Eugenia n-a avut niciodată copii.

Lavinia îşi duse mâinile la gură şi ieşi pe uşă val-vârtej.

— Amalia.

Iolanda Ştireanu


Vineri, 1 iulie, ora: 9:56

M-am trezit brusc. Poate că sunase telefonul, poate că Fulg de Nea vărsase ceva. Nu eram sigură. Se auzise un zgomot imperceptibil în mintea mea care mă făcuse să tresar violent. El era lângă mine. Nu îmi aminteam prea clar cum îl cheamă, poate George sau Adrian. Oricum nu conta. Nu-mi aminteam nici noaptea de sex. Fusesem prea beată să mai şi simt ceva. L-am împins din pat şi i-am aruncat hainele.

— Valea, aici nu e hotel.

Bărbatul deschise ochii şi se uită împrejur.

— Dumnezeule, parcă ai fi bărbat, pot măcar să-mi trag nădragii?

— Pleacă dracului din casa mea.

Îşi luă nădragii în mână şi plecă bombănind. Nu cred că până atunci am realizat că sunt complet goală, dar nici că-mi păsa cu adevărat.

Telefonul a sunat aproape imediat. Am întins mâna după el şi am răspuns fără să văd cine este.

— Da.

— Te gândeşti să ne onorezi cu prezenţa?

Glasul lui Mihai părea distant.

— Nu m-am gândit până să mă întrebi, dar dacă trebuie…

— Am nevoie de tine. E dificil.

Când spunea asta se referea, de obicei, la SRI. Oricum, uram SRI-ul din toţi rărunchi, pentru mine era ca un clopot ce dă alarma înainte de-a cădea o bombă.

— Vin imediat.

Ora 10:26

L-am recunoscut pe Marius Georgescu din arhive. Îi studiasem un caz în urmă cu ceva timp în urmă, ceva cu un viol destul de straniu. Nu-mi aminteam exact. Părea a fi mai în etate decât Mihai, cu toate că, dacă îmi amintesc bine, nu era mai în vârstă. Stătea sprijinit, cu podul palmei, de perete. Picioarele îi erau în x, iar spatele uşor arcuit. Avea chipul tras şi cearcăne ce deconspirau faptul că nu prea dormise în ultimul timp.

Ştiam şi de relaţia pe care o avusese cu Eugenia Efrim. Ieşise un întreg scandal când femeia a dispărut cu jumătate de milion de dolari la doar câţiva ani după Revoluţie. O sumă ca asta era impresionantă pentru vremurile alea. Georgescu rămăsese să dea explicaţiile, dar se vedea pe chipul lui că nu înţelege ce i se întâmplă. La scurt timp şi-a dat demisia din poliţie şi nimeni n-a mai auzit de el. Oricum, pe vremea aia eram prea mică pentru a înţelege despre ce e vorba şi, oricum, subiectul nu m-a pasionat. Când Eugenia Efrim s-a reîntors în ţară cazul fusese deja clasat. Şi-a reluat postul la televiziunea publică şi toţi au văzut-o ca pe o adevărată valoare nedeteriorată de modernismul democraţiei. Căcaturi.

Mihai mi-a făcut semn să mă aşez. Nu aveam de gând să fiu un câine ascultător, dar, totuşi, m-am aşezat. Din câte îmi părea Georgescu nu avea de gând să se aşeze. Nu că m-ar fi deranjat, cu toate că, din poziţia aia mă putea domina uşor. Aşa că mi-am întins picioarele pe birou, sub privirea austeră a şefului meu, şi mi-am aprins o ţigară.

— Dumnezeule, Lala!

— Dumnezeule şi ţie şefu’.

Bărbaţii mă priviră stupefiaţi şi îşi încrucişară privirile, spunând, parcă: „Oricum nu mai are nici o şansă să-şi revină”. Cred că Georgescu a înţeles mesajul pentru că s-a aşezat, ceea ce m-a făcut şi pe mine să-mi retrag picioarele de pe birou.

— Pair, rosti încet Georgescu.

Am dat uşor din cap. Mihai părea că nu înţelege.

— Te-am chemat pentru că domnul Georgescu are nevoie de ajutor.

— Înţeleg, am preluat frâiele. Vrea să ancheteze cazul, dar nemaiavând acest drept are nevoie de cineva cu drepturi depline.

— Nu doar de asta, spuse bărbatul, ci şi de cineva cu experienţă. Îmi e teamă că mi-am pierdut din antrenament.

— Îmi e teamă că ăsta nu se pierde, am murmurat.

— Cazul „Eugenia Efrim”, spuse grav Mihai, e destul de controversat. Aş vrea, dacă poţi – m-a privit fix – să nu faci valuri dacă nu eşti sigură.

— Adică să am dovada în dinţi.

Amândoi dădură uşor din cap.

Avea să fie un caz interesant. Unul chiar enervant de interesant.

Ora 11:43

Georgescu obţinuse ceva informaţii interesante, în urma anchetei singuratice pe care o întreprinsese. Trebuia plecat de la premisa că doamna Efrim avea o fiică, despre care, se pare nu ştiau prea multe persoane.

Lavinia Muşat mă privea circumspect, de parcă i-ar fi căzut ceva în cap chiar în momentul în care intrasem pe uşă. Iniţial m-am gândit că de vină o fi costumaţia mea uşor ieşită din comun pentru cineva care lucrează la criminalistică. M-am gândit că poate îmi ieşeau prea tare sânii în evidenţă, dar asta este, adevărul e că am ce scoate la înaintare. Şi, oricum, s-a dovedit aproape imediat că nu asta era problema. Lavinia Muşat aproape că s-a prăbuşit în scaun imediat ce i-am arătat legitimaţia. Presupun că nu era cazul să-i arăt şi urmele de glont dacă nu voiam s-o pierd de tot.

Faţa ei de-un galben pal îmi indica o stare de nervozitate sporită. Am lăsat-o pe ea să înceapă discuţia.

— Presupun că aţi venit din pricina Amaliei.

Amalia Efrim, o necunoscută într-o ecuaţie de gradul patru. N-am zis nimic, pentru că era dispusă să vorbească, iar întrebările mele ar fi putut s-o încurce mai rău sau să o intimideze.

— Mi-a spus de Amalia în urmă cu trei ani. Are vreo treizeci de ani acum. Nu mi-a spus niciodată cu cine a făcut-o, dar era ceva ciudat în comportamentul ei când vorbea de fată. O ura şi-o iubea deopotrivă. Îi purta numele, dar nu locuia cu ea şi nimeni nu ştia că are o fiică. Ar fi trebuit să păstrez secretul cu preţul vieţii, dar m-am scăpat ca proasta.

— Aţi văzut-o vreodată pe fată?

— Doar într-o poză veche, de la terminarea liceului, dar n-aş putea să vă spun prea clar cum arată.

Am dat uşor din cap.

— Ce altceva vi s-a mai spus despre Amalia?

A oftat vizibil încordată.

— Eugenia a spus că trebuie s-o scoată din ţară, pentru că era pe punctul de-aş cunoaşte tatăl, iar ei i se părea periculos. Dar apoi, Amalia a fugit cu un neamţ. A sunat-o din Germania şi i-a spus că nu se mai întoarce niciodată. Cu toate că Eugenia ar fi trebuit să răsufle uşurată, s-a arătat mai degrabă stresată. Ba chiar enervată. Totul s-a dus de râpă de când a plecat Amalia.

— V-a dat cumva impresia că plecarea fetei ar debusola-o?

— V-am spus doar, zise femeia afectată, era de o nervozitate ieşită din comun.

N-avea rost să insist. Ştiam că femeia ştie mai multe decât spune, dar încă nu era pregătită să vorbească din pricina unei temeri pe care încă nu o puteam înţelege. Am ieşit din sediul televiziunii şi l-am sunat pe Blid.

— Trebuie să faci muncă de teren. Vreau s-o urmăreşti pe Lavinia Muşat şi la veceu.

— E în pericol?

— Dacă e adevărat ce bănuiesc, şi anume că ar şti mai mult decât ştie, da. Putem avea un al doilea cadavru oricând.

Ora 13:44

A doua victimă a apărut în mai puţin de o oră. Doar că nu era vorba de Lavinia Muşat, ci de Corina Bărbulescu. A fost găsită spânzurată în cabina ei. Am ajuns imediat ce am auzit prin staţia de emisie-recepţie. Eram în zonă. N-am dat-o jos. Doar am analizat situaţia. Tânăra atârna de lustra metalică cu gâtul într-o parte. Scaunul era la o distanţă cam mare, oricât ar fi dat din picioare nu ar fi reuşit să-l arunce aşa de departe. În plus, cu ochiul meu mai puţin expert, am constatat că avea o vânătaie pe gât. Mă îndoiam că ar fi de la sufocarea prin strângere, dar putea fi o lovitură sau ceva asemănător, lucru ce avea să-l constate legistul. Oricum, dacă încercaseră să pară a fi o sinucidere, greşiseră elementar. Poate ar fi mers la un începător, dar nu şi la mine.

În zece minute cabina victimei era înconjurată de poliţie. Fotografii s-au pus imediat pe treabă. Cei de la judiciar au dat-o jos, iar legistul s-a apucat imediat de treabă. Sigur, nu avea să facă autopsia pe loc, dar putea să ne dea câteva date elementare.

— Rigor mortis, spuse grav legistul.

— E moartă de patruzeci de minute, am intervenit. Mă interesează mai mult vânătaia de pe gât.

Era un bărbat la vreo patruzeci de ani cu o uitătură ciudată, dar destul de chipeş. Genul pe care l-aş fi băgat în aşternut dacă ar fi insistat vreo două zile. Dintr-o dată şi-a dat seama că exist. M-a studiat cu interes sporit.

— N-am de gând să mor prea curând, aşa că nu te mai holba.

— Iolanda Ştireanu, zâmbi.

— Ştiu, sunt o adevărată vedetă. Aşadar, vânătaia de pe gât.

— Ciudat, mormăi el, judiciarul n-a observat-o.

Am ridicat apatică din umeri.

— E o lovitură, domnişoară. O lovitură cu un obiect contondent. Dar ţinând seama de unghi, cel mai probabil că s-a lovit de una singură, destul de recent, poate chiar azi. Vânătaia încă nu are culoarea uneia vechi.

— Esenţial.

— Dar, urma ştreangului e destul de fină, presupun că n-aţi observat-o.

Într-adevăr, nu o văzusem. M-am aplecat deasupra victimei şi am studiat firul uşor roşiatic, abia vizibil.

— Nu e aceeaşi urmă cu a ştreangului care se presupune că i-a luat viaţa.

— Exact. Urma aceasta este făcută, de fapt, de un fir de nailon.

— Exact cum bănuiam, a fost ucisă înainte de-a fi pusă în ştreangul propriu-zis.

Bărbatul dădu din cap mândru.

— Mi-ar fi plăcut să am un asistent ca dumneavoastră, domnişoară.

— E banal, domnule.

— Aţi fi surprinsă să constataţi că în ziua de azi asistenţii nu îşi dau seama nici de lucrurile banale.

Nu, n-aş fi fost, dar nu aveam de gând să spun asta.

— Vorbim după ce aveţi toate datele.

— Vă voi contacta, strigă în urma mea. Deja întrevedeam o aventură amoroasă.

Doar că imediat gândul mi-a fugit în altă parte. Blid mă sunase de vreo zece ori, iar eu nu auzisem telefonul sau doar nu-i dădusem importanţă.

— Sper că n-ai scăpat-o din vedere.

— Nu, sunt pe urmele ei. Doar că a intrat în casă şi, mi se pare ciudat, nu se vede nici o mişcare. Am urcat, am verificat dacă mai e vreo altă ieşire. Nimic. La ea în casă nu se aude nici un sunet.

— Bate şi ţi se va deschide.

Ora 14:32

Nu i se deschisese. Victor a intrat, să zicem, cu forţa, doar că uşa era descuiată, iar în apartament nu era nimeni.

— Eşti sigur că a intrat în scară?

Jura că aşa e. Am verificat de trei ori posibile alte ieşiri, dar nu existau. Atunci mai era o singură soluţie nu la ea acasă se dusese.

Am coborât şi am luat lista proprietarilor de la panoul de întreţinere, listă pe care am comunicat-o telefonic it-istului nostru. Cel ce putea găsi acul în carul cu fân.

Am studiat fir cu fir apartamentul Lavinie Muşat. I-am cotrobăit în documentele personale, lenjerie şi altele fără nici un pic de jenă, dar şi fără să găsesc ceva ce mi-ar fi putut fi de folos. Aşa că i-am dat liber lui Blid, lăsând-l să-şi reia postul de santinelă, în timp ce eu m-am aşezat confortabil pe canapea. Aproape că adormisem când mi-a sunat telefonul.

— It-istul tău preferat la telefon.

— Eşti singurul, aşa că treci la subiect.

— Există un anume Gheorghe Vintilă la apartamentul cincisprezece, rudă cu doamna Muşat, cumnat, mai exact.

Am făcut un calcul mental. Trebuia să fie undeva la etajul patru, iar eu mă aflam la doi.

— Ce hram poartă?

— Face parte din vechea „gardă”.

Jesus e mic copil pe lângă complicaţiile unui caz de crimă.

*

Marius Georgescu o privi câteva clipe. Îi păruse de la început că îi ascunde ceva, dar nu crezuse că poate fi ceva atât de grav încât să fie ucisă. Acum îşi dădea seama că lipsise prea mult din viaţa de criminalist. Nu mai interpreta cum trebuie semnele. Măcar de i-ar fi spus Iolandei să fie mai atentă în privinţa Corinei, acum poate că ar fi fost în viaţă. Sau poate că nu, dar oricum ar fi meritat încercat. Dar nu mai era nici el ceea ce fusese odată. Zilele parcă-i intraseră în sac, iar problemele se ţineau scai de el. Avea nevoie de lămuriri. Ce făcuse iubita lui Eugenia atât de grav încât să fie ucisă?

În plus, îşi mai dădea seama de un lucru, cu două crime petrecute la acelaşi post de televiziune ştirile aveau să explodeze. Presiunea asupra Iolandei avea să fie imensă. Un astfel de caz avea să afecteze pe oricine se implica prea mult.

Se trezi că-şi pune întrebări cu privire la Amalia. De fapt, mai degrabă, se întreba dacă Iolanda aflase ceva. Probabil că da, pentru că mai devreme fusese acolo, legistul şi câţiva colegi îi confirmaseră toate astea. Logic ar fi fost ca mai întâi să fi vorbit cu Lavina, atunci de ce nu ajunsese şi la Corina?

Simţi un val de panică, tristeţe şi melancolie adunându-se deodată şi dându-l peste cap. Avea să afle lucruri cu adevărat dureroase. Îşi dădea seama de asta. Şi nu ştia dacă avea să reziste sau nu. Dar o făcea pentru ea, pentru femeia pe care o iubise ca pe ochii din cap. Sau poate că o urâse, dar acum nu mai conta, o crimă era o crimă.

Plecă după zece minute de constatări personale. Nu a vorbit cu nimeni din personal. A plecat pur şi simplu, încercând să decidă de unde să-şi înceapă propria anchetă ca un detectiv particular din cărţile poliţiste pe care le citea. Dar în România statutul acesta nu era tocmai unul legal, iar el, oricum era în afara legii în povestea asta.

Traversă şi se aşeză la terasa de vis-a-vis. Simţea nevoia să observe. Întotdeauna chipul criminalui se arăta. Mereu erau în zonă, iar el avea de gând să fie atent la toate detaliile.

Ora 15:46

Aproape o oră am stat undeva la etajul unu aştepând ca Lavinia să apară din clipă în clipă, ceea ce, în cele din urmă s-a şi întâmplat. După ce-am constatat starea sporită de nervozitate a femeii, dar şi că a intrat în propria locuinţă, i-am comunicat lui Blid şi am plecat la birou.

Aveam deja raportul despre Vintilă pe birou. Acum avea şaizeci şi trei de ani. Fusese în serviciile secrete doisprezece ani, cu grad de general. Şi acum era general în rezervă. Toată mascarada cu condamnarea comunismului nu-l atinsese şi pe el. Avea o pensie mai mare decât a oricărui general plecat în Irak sau pe alte fronturi. Imediat după relvoluţie a fost anchetat. Se făcuseră acuze importante împotriva lui. Trăsese în populaţie şi violase vreo două femei. Acuzaţiile au fost retrase după numai un an şi a scăpat fără nici un fel de proces. De atunci nu se mai auzise nimic de el, dar încă se bănuia că era implicat în afaceri ilegale ale SRI-ului. Nu, Doamne fereşte, că SRI-ul s-ar ocupa cu aşa ceva.

Doar că rotiţele din capul meu începeau să facă anumite legături. Eugenia plus Lavinia confidente. Oare cât de confidentă îi fusese cu adevărat Lavinia? Probabil că i se dăduse o „misiune” destul de grea, ţinând cont că Lavinia Muşat era o femeie destul de sensibilă şi nervoasă. Puteam specula că aceasta începuse să ţină la Eugenia, să-i pese, doar că, lungul braţ al corupţiei nu îi dădea dreptul la trădare sau la manifestarea sentimentelor.

Următorul punct în agenda mea. Cine era tatăl Amaliei. Puteam să pun pariu că tot un mare mahăr sri-o-comunist.

Ora 18:40

Încă cotrobăiam în arhivele celor de la evidenţa populaţiei. Am ajuns rapid la exasperare. Amalia Efrim figura pe un certificat de naştere. Mă rog, vreo şapte cu acelaşi nume, născute în optzeci figurau pe câte un certificat, dar numai una singură avea o mamă care se numea Efrim, dar nu Eugenia. La celelalte taţii se numeau aşa. Ţinând cont că n-am mai găsit nici o altă coincidenţă atât de bătătoare la ochi nici în anii dinainte, nici în cei de după, a trebuit să merg pe intuiţie. Tată necunoscut.

Ba era al dracului de cunoscut, doar că eu trebuia să fac dovada existenţei lui.

*

Era aproape ora nouăsprezece când l-a zărit pe fostul general Lupaşcu părăsind sediul televiziunii. Şi-l amintea dinainte de revoluţie. Un personaj impunător prin simpla lui prezenţă. Avea în jur de şaptezeci de ani acum, dar în afara faptului că încărunţise nu se schimbase deloc. Era la fel de corpolent, avea aceeaşi uitătură de nebun şi acelaşi mers apăsat. L-a urmat o clipă cu privirea, apoi şi-a pus în cap să-l dea spre verificare.

Ora 19:20

Georgescu asuda în faţa mea. Aş fi vrut să mă înfig în sandvici, dar n-am mai avut puterea de-a o face. De fapt, din pricina caniculei eram aproape sătulă de propriile călduri.

— Lupaşcu Constantin, am repetat, în timp ce cotrobăiam în arhivele noastre secrete.

Pagină după pagină şi, iată-l, Lupaşcu Constantin.

Am mormăit abia perceptibil sub privirea curioasă a lui Georgescu.

— E la pensie, dar încă mai lucrează la anumite cazuri. Nu-mi dau seama exact ce înseamnă asta pentru că dosarul „cazurilor” e atât de secretizat, că doar să fii preşedinte să afli.

Georgescu îşi şterse chipul cu un şerveţel.

— E normal să fie aşa, chiar şi înainte de optzeci şi nouă lucra la contraspionaj. Doar nu şi-a schimbat năravul între timp.

— Presupun că nu, doar că acum, dacă-mi permiteţi aş miza mai degrabă pe faptul că lucrează împotriva populaţiei. La fel ca pe timpul decedatului. E prea bătrân pentru contraspionaj, dar nu şi pentru a culege informaţii de pe teren. Doar dacă…

— Da, domnişoară, doar dacă nu o cunoştea pe Eugenia.

Ora 20:56

Întotdeauna există o întrebare, pe care, noi, anchetatorii sau oamenii de rând, pur şi simplu, uită să o rostească. Iar în jurul acestei întrebări se află răspunsul. Nu e invenţia mea, aşa e de când a fost concepută crima. De la primul asasin: Cain. Întrebarea e „de ce?”. Iar ceea ce am observat e că nici măcar Marius Georgescu nu s-a gândit s-o pună. Sau nu a vrut.

*

Făcu câţiva paşi prin apartament. Căuta ceva, dar nu putea spune ce cu exactitate, era un fel de amintire uitată, dar, îşi dădu seama, nu avea să o găsească în nici un colţ al apartamentului său. Nici pe pereţi, nici în ungherele întunecate, nici în debaraua în care tot uitase, de vreo doi ani, să schimbe becul, ce atârna acum ca un spânzurat. Trase uşa în urma lui şi îşi dezbrăcă hainele ce-l ţinuseră prizonier toată ziua. Amalia. Oare ea aflase?

Întrebări

Lavinia Muşat îşi rosese unghiile până la carne. Din cea mare, de la mâna dreaptă i se scurgea un firicel de sânge. Marius o opri din gestul nervos luându-i mâna într-a lui. Femeia îl privi o clipă în ochi, dar apoi îşi coborî privirea. Dacă îşi mai amintea asta însemna că pentru o clipă femeia ar fi fost dispusă să fie sinceră, dar s-a răzgândit. Nervozitatea ei era redată de teamă.

— Gheorghe Vintilă, spuse Marius, aproape în şoaptă. Femeia tresări.

Marius încercă s-o liniştească. Să nu o grăbească. Dar simpla pronunţare a numelui aproape că o făcuse paranoică. Nu ştia exact cum s-o întoarcă acum. Cum să-i explice că lucrurile nu stau rău pentru ea. Că ar fi bine să vorbească fără teamă, pentru că poliţia îi va oferi protecţie. Nu credea că mai putea spune ceva. Aşa că doar tăcu până când femeia izbucni în plâns.

— Eu am fost de acord cu relaţia asta, spuse ea printre sughiţuri.

El rămase trăsnit, înfigându-şi mâinile în spătarul fotoliului, afundându-şi degetele şi căutând ca materialul moale să-l liniştească.

— Ştiam că sora mea nu-i oferă nimic, aşa că nu am spus nici un cuvânt când am aflat de relaţia lui cu Eugenia. Ba chiar am aprobat tacit.

Marius simţi cum inima îl înţeapă. Era o durere surdă care-l apăsa şi nu-i dădea voie să respire. O durere plăcută şi, în acelaşi timp, prevestitoare de moarte.

— Dumnezeule, murmură. Dar nu scosese un sunet dur sau îngrijorător, ci doar adusese în discuţie o entitate care, credea el, îl supraveghea din când în când.

Lavinia, însă, simţi afirmaţia lui ca un pumnal în coaste. Avea impresia că greşise flagrant. Dar totuşi, sora ei se îmbolnăvise de cancer şi a murit după a doua intervenţie. Gheorghe nu plânsese, nici măcar nu suferise. Din contră, când fuseseră anunţaţi că Marcela a murit el a răsuflat uşurat, de parcă viaţa avea să i se îndrepte. La drept vorbind nici ea nu suferise prea tarea pierderea singurei rude sau a ultimei. Marcela fusese ceea ce se putea numi „copilul comunismului”. Fusese crescută de ei încă de când mama lor murise, iar ea căpătase un fel de recunoştinţă animalică. Ura tot ceea ce semăna a democraţie, mai ales că după revoluţie a rămas fără postul de informator. Doar că obiceiurile rele nu se pierd niciodată. Aşa e în legea firii. Sau poate că aşa fusese Marcela. Cu toate că şi Gheorghe fusese în aceeaşi poziţie în timpul comunismului, după nouăzeci se schimbase radical. Probabil că Eugenia i-a oferit acea siguranţă pe care nu a avut-o niciodată cu Marcela. Dar întrebarea care încă o frământa pe Lavinia de la moartea sorei ei rămânea: oare ea ştiuse?

Se trezi vorbind fără să vrea:

— Sora mea avea o sănătate de fier. A fost un şoc pentru noi când am aflat că are cancer. Doctorul a spus că din cauza stresului. Nu ştiu, ea nu se stresa din nimic niciodată. Doar dacă… poate că ştia de Gheorghe şi Eugenia. Poate… nu ştiu.

Marius continuă să asude. Stătea aproape întins în fotoliu. Pe Marcela şi-o amintea ca într-un vis. Înainte de nouăzeci avusese de-a face cu ea de multe ori. Ştia că dă note informative securităţi. O văzuse de câteva ori strecurându-se prin scări mizere de bloc, blocuri care încă mai dăinuiau atât în capitală cât şi în restul ţării. Se trezi gândindu-se că, totuşi, Ceauşescu făcuse lucruri bune. Blocurile alea erau şi azi în picioare, în schimb, în capitalism, abia de se mai construiseră câteva. Măcar el lăsase ceva în urmă. Aproape că se ciupi când şi-a dat seama că îi aduce omagii unuia dintre cei mai odioşi dictatori. Dar când mobilul îi vibră în buzunar simţi că se deconectează. Şi dacă fusese pe cale să prindă o amintire, ei iată, o pierduse cu totul.

— Marius Georgescu, se recomandă, dându-şi seama în următoarea fracţiune că cel ce sunase ar fi trebuit să facă asta.

— Iolanda, spuse glasul calm. Constantin Lupaşcu a fost găsit mort.

Marius se răsturnă şi mai mult în fotoliu. Inima îl înţepa mai tare. Atâţia morţi. Şi întrebarea îi veni firesc: de ce?

Sâmbătă, 2 iulie, ora 11:45

Vestea morţii lui Lupaşcu nu m-a luat nici prin surprindere, dar nici nu m-a lăsat complet rece. Dacă Mihai nu înţelegea legătura dintre el şi cele două femei, asta nu însemna că nu există.

Era în casa lui de lângă Snagov. O casă mare cât Palatul de Cultură, dacă ar fi după umila mea părere. Curtea era de o imensitate macabră. Iar garguile ce păzeau intrarea, erau mai ameninţătoare decât orice sistem de alarmă performant. A fost găsit în garaj. Un garaj pentru şase maşini, dar în momentul acela nu era acolo decât un BMW vechi de vreo patru ani.

Fusese agresat, probabil că primise şi un pumn în faţă, cel puţin după dâra de sânge ce i se scursese din nas pe buze. Însă vânătaia nu era evidentă. Probabil că fusese împins, după felul în care stătea întins. Încercase să se oprească în coate, dar nu reuşise, iar capul a făcut contact cu cimentul, ceea ce i-a provocat moartea.

Legistul mi-a zâmbit.

— Ai vreun verdict?

Nu i-am răspuns. Era evident ca lumina zilei ce se întâmplase, şi aveam impresia că lui doar îi plăcea să mă audă vorbind. M-am uitat, în schimb, după ceva ce ar fi putut lăsa asasinul în urmă. Dar, ca şi în celelalte două cazuri, chiar dacă ne spusese despre crime, nu lăsase nici un indiciu. Un tip al dracului de inteligent.

— N-am reţinut cum te numeşti, m-am adresat legistului.

— N-ai întrebat.

Glumeţ.

— Dragoş Stoian.

— Ei bine, Dragoş, ideea e simplă. Ne spune că îi ucide, dar nu ne lasă nici un indiciu. Păcat că nu eşti psiholog. I-am fi făcut un profil şi am fi plecat cu toţii liniştiţi acasă.

Râse.

— Sunt sigur că aveţi un psiholog…

— Când nu e beat, da, avem. Dar ţinând cont că e ziua lui liberă şi că-i place să-şi înece amarul, nici o şansă.

— Nu o fi doar unul pe pământ…

— El e autorizat de noi.

Dădu din cap înţelegător.

— Ei bine, domnişoară, şi acum…

— Tu îl ciopârţeşti, în speranţa de-a afla ceva util, dar nu vei afla. Poate doar faptul că suferea de inimă. Dar de asta îţi poţi da seama după felul în care i s-au învineţit buzele. Probabil că inima lui, din pricina şocului a făcut pac, ceea ce explică de ce a curs atât de puţin sânge din rana de la cap. Dar asta nu înseamnă nimic. Iar eu o să încerc să nu mă îmbăt, să nu fac sex şi să nu mă distrez până când nu dau măcar de un firicel.

— Eşti sigură că nu vrei să lucrezi cu mine?

— Nu mă excită neapărat morţii, dar merci pentru ofertă.

Am dat să plec, dar el m-a strigat.

— Lala, poate că fiica primei victime are un răspuns.

Era rândul meu să zâmbesc. Poate că şi eu aş fi avut nevoie de un asistent care să-mi pună ceva idei pe tavă.

Ora 14:35

Bărbatul s-a aplecat peste birou. A lăsat dosarul, s-a îndreptat de spate şi s-a aşezat. L-am deschis cu gesturi lente. Nu pentru că n-aş fi fost curioasă, dar, pe de o parte, eram toropită de căldură, iar, pe de cealaltă parte nu voiam să par prea nerăbdătoare.

Prima filă mi-o prezentă pe Amalia Efrim. O tânără de treizeci de ani, blondă, cu o privire limpede care nu părea să aibă ceva de ascuns. Era albastră şi limpede. Părea a fi destul de înaltă. Structura ei osoasă mă făcea să înţeleg că nu depăşea şaizeci de kilograme. Avea ceva celtic în contrucţia feţei. Fruntea lată şi necioplită, într-un fel sexy şi apetisant. Pomeţii uşor ieşiţi în afară, de parcă ar fi fost tăiaţi cu drujba într-o încercare de-a o sculpta. Dar nu la modul rău. Din contră. Fiecare imperfecţiune îi conferea o frumuseţe rară.

A doua filă îl reprezenta pe neamţul cu care avea de gând să se căsătorească. Un chip comun şi dur pentru naţia în cauză. N-am căutat să-i reţin numele. Restul erau informaţii pe care le-aş fi putut afla şi eu cu uşurinţă. Studii, unde a locuit, cu cine, câţi iubiţi a avut, etc.

Amalia fusese contactată chiar în dimineaţa asta. Avea să vină în ţară cu primul avion, adică peste patru ore. Mai erau multe de făcut până atunci.

Ora 15:22

Încercam să mă imaginez pe mine înainte de nouăzeci. Îmi amintesc că tata stătea adesea la fereastră după perdeaua lungă, albă, care nu lipsea din nici un apartament. Locuiam într-un blog vechi de patru etaje. Uneori vedeam de acolo, de la etajul doi, umbre dese, care, în mod, firesc n-ar fi avut ce căuta. Exista acea teamă în ochii tatei când îi spuneam că am auzit un nou banc cu Ceauşescu. Nu mă lăsa să le spun niciodată. Pentru mama nu conta oricum. Pe vremea aceea schizofrenia ei nu putea fi ţinută sub control. Ştiu că securitatea verificase starea mentală a mamei, pentru că nu lucra, iar asta suna aproape ca o crimă. Vruseseră s-o închidă. Dar, prin nu ştiu ce împrejurări, tata reuşise s-o ţină lângă el. Poate că, în cele din urmă, renunţase la libertatea lui mentală şi se alăturase regimului. Nu văd să fi avut altă şansă. Dacă voiai să-ţi păstrezi familia unită trebuia să te supui lor. Iar ei erau mai mulţi decât noi ceilalţi.

Însă teama se simţea tot timpul. Chiar şi prin simplul fapt că vedeai peste tot aceleaşi blocuri gri, care păreau să aştepte oricând sfârşitul lumii. Ţara nu era deloc colorată.

Îmi amintesc când l-au sălatat pe vecinul de la unu pentru că fura benzină. Adevărul e că tot blocul mirosea, dar vremurile erau aşa cum erau. Benzina se lua cu raţia, aşa că oamenii trebuiau să se descurce pe cont propriu. Când s-a întors acasă, după o săptămână, era slab ca un cadavru. N-a mai scos niciodată nici un cuvânt. Nici măcar n-a mai ieşit din casă. În nouăzeci şi unu soţia lui a bătut la fiecare uşă în parte şi a anunţat moartea bărbatului.

De când l-au arestat pe el, tata aproape că ne-a baricadat în casă pe mine şi pe mama. Mă punea să promit în fiecare dimineaţă, când plecam la şcoală, că nu ascult bancuri cu Ceauşescu şi că nici nu le împărtăşesc pe cele pe care le ştiu. Înţelesesem, în sufletul meu, că e vorba de un pericol imens, aşa că mi-am ţinut de fiecare dată promisiunea. Eu, ca adolescent, n-am înţeles spaima. N-am înţeles răceala. Iar acum, după douăzeci şi unu de ani începeam să o văd, să o simt aşa cum n-aş fi putut s-o percep atunci. Mirosul de atunci, de rânced, rece, gri, reînvie. Şi nu îmi dau seama de ce.

Ora 16:15

Nu-mi place când sunt subestimată. Nu-mi place nici atunci când mă subestimez de una singură. Am impresia că-mi lipesc, de una singură, eticheta de proastă drept pe frunte. Să se holbeze toată lumea la ea şi să râdă cu gura până la urechi.

Îmi întind picioarele pe birou şi-mi aprind o ţigară. Dacă viaţa ar fi la fel de simplă ca rotocoalele de fum ce ies şi se rostogolesc dintre buzele mele, ar fi o adevărată desfătare. Ceva mă macină pe dinăuntru, ca o forjă ce râcâie şi râcâie în măruntaiele mele, dându-mi o durere surdă, ce încearcă să fugă, dar, în acelaşi timp, vrea să rămână acolo.

Sting ţigara la jumătate. Îmi dau seama că n-am mâncat nimic toată ziua, iar asta, dintr-o dată, îmi creează un oarecare disconfort mental. Încerc să înţeleg ce nu înţeleg. Piesele nu se aşează. Trei morţi. Aparent nu au nici o legătură unul cu celălalt, dar, în realitate, sunt strâns legat. De ce să omori trei oameni? În fine, întrebarea ar fi de ce s-o omori pe Corina? Ce ar fi putut spune ea? Sau, poate, a văzut ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Îmi notez undeva în colţul minţii această teorie.

Din câte îmi dădeam seama Corina Bărbulescu nu era în relaţii foarte apropiate cu Eugenia Efrim, aşa că, logic gândind, Eugenia nu i s-ar fi destăinuit niciodată. Aşa că, singura ipoteză plauzibilă rămânea aceea că tânăra văzuse ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Ce?

Amintire

Stătea în faţa televizorului. Ar fi trebuit să apară Corina să prezinte ştirile, dar ea nu avea să apară. Marius ştia la fel de bine ca jumătate din ţară. Dar, cu toate astea, aştepta. Poate că ecranul televizorului avea să-i dea un indiciu. Ştia că e în zadar, dar se încăpăţâna s-o facă. Aşa cum se încăpăţânase câţiva ani s-o aştepte pe Eugenia. Ştiuse tot timpul că nu se va întoarce, aşa cum ştiuse şi că îi ascunde multe lucruri. Dar un copil? Cum de nu se gândise niciodată la asta. Un copil pe care, dacă stătea să calculeze, îl avea în perioada în care era cu el. Cum poate cineva să-ţi ascundă aşa ceva? El îşi dorise copii. Ar fi crescut-o pe Amalia de parcă ar fi fost a lui. N-ar fi pus niciodată întrebări. Nu i-ar fi păsat cine e şi de ce, a cui e… Erau întrebări care nu-şi aveau rostul. Vorbea de un copil. Pentru Dumnezeu, un copil e ceva sfânt.

Se ridică greoi şi se gândi dacă să-şi aprindă sau nu o ţigară. Avea gesturi şovăitoare, greoaie. Se simţea obosit. La fel de obosit ca în ziua în care Eugenia plecase fără nici o explicaţie. Ştiuse încă de când se trezise că va fi ultima lor zi împreună. Sigur, nimic nu prevestea asta, dar el ştiuse pur şi simplu. Există momente în viaţă în care ştii.

Era ciudat, atunci simţise, dar acum nu simţea nimic, decât un mare gol în minte şi suflet. Atât, un gol. Un vid în care părea să se arunce de bună voie. Poate că ar fi trebuit să iasă din treaba asta. Ce făcuse Eugenia în toţi anii în care nu se mai văzuseră, nu era treaba lui. Moartea ei nu era treaba lui. Nimic din toate astea n-ar fi trebuit să-l intereseze. Absolut nimic. Şi atunci…?

Aprinse o ţigară cu mâna tremurându-i. Dintr-o dată uitarea puse stăpânire pe el. O voce urla în capul lui: informaţiile nu sunt corecte, ai lăsat-o să plece.

Nu-şi amintea cine era şi pe cine lăsase să plece. Tot ceea ce conta era ţigara.

Ora 19:35

Stăteam faţă în faţă. Ea plângea. Îşi lăsase buclele blonde să-i cadă pe chip, cu toate astea îi vedeam lacrimile rostogolindu-se sub bărbie, formând o avalanşă şi prăbuşindu-se pe gât. Privirea îi era aţintită spre pământ. Aveam impresia că încearcă să găsească ceva pe mocheta roasă de timp. Cred că fusese albastră când mă mutasem eu în birou. Dar nu îmi amintesc prea bine. Chiar şi pereţii avuseseră o oarecare culoare, dar lucrurile astea se întâmplaseră cu atât de mult timp în urmă că aproape că nici nu mai conta.

Am întors pixul între degete. Nu era un gest nervos, ci doar grăbit. Stomacul începea să-şi ceară drepturile normale, dar mintea nu prea se putea gândi la asta, pentru că, la drept vorbind, pentru ea, cazul era mult mai important.

Când şi-a ridicat privirea spre mine, am constatat surprinsă că, de fapt, privea dincolo de ceea ce ar fi fost trupul meu. Avea ochi mari, albaştri şi goi. Vinişoare roşii îi străbăteau albul imperfect. Cu toate astea nu părea să fi plâns.

— Domnişoară Efrim, n-aş vrea să vă presez, dar trebuie să-mi spuneţi tot ce ştiţi.

Rămase cu privirea aţintită undeva în spatele meu. Era enervant. Aproape că îmi venea să-mi sucesc gâtul şi să caut şi eu locul misterios.

— A fost o persoană oribilă, se smiorcăi ea.

Am dat uşor din cap, nu pentru a o încuraja să vorbească, ci pentru că simţeam o durere acută în gât.

— A fost oribilă. Nu a încercat niciodată să-mi ofere nimic. Adică, să nu înţelegeţi greşit, îmi trimitea bani, îmi cumpăra lucruri, tot ce voiam, dar nu se purta ca o mamă.

Mi-a trecut prin cap că şi eu aveam o astfel de mamă, dar totuşi, a mea avea o scuză. În fine, oricum mamele, până la urmă, au anumite scuze. Continuă:

— De multe ori am visat că moare, doar că, atunci când am aflat că a fost ucisă, nu a mai fost acelaşi lucru. Am crezut că o să mă bucur, că o să mă simt liberă, dar nu e aşa.

— De ce o voiaţi moartă?

— E dificil.

Am zâmbit în colţul gurii.

— Nu e.

— N-aţi înţelege, spuse ea sprijinindu-şi privirea într-a mea.

— Oho, nici n-ai idee. Dacă eu nu înţeleg, atunci nimeni n-ar putea.

Mă iscodi. Dar nu aveam de gând să-i povestesc despre propria mea mamă.

— Mama a fost cea mai mare absenţă din viaţa mea. Cu toate că era prezentă, a fost o lipsă. Înţelegeţi?

Înţelegeam.

— Iniţial a vrut să mă lase la o casă de copii. Ştiţi cum erau casele de copii pe vremea aceea, nu că acum s-ar fi schimbat prea multe. Dar atunci dacă lăsai un copil acolo, cel mai probabil, în doi, trei ani l-ai fi găsit mort. Era speriată. O înţeleg. Nu ştiu cine a fost tata, dar el nu trebuia să afle niciodată de mine. Aşa că m-a lăsat pe mâna unei femei pe care a plătit-o bine. Când Katya s-a spânzurat – asta când aveam şase ani – mama a intrat în panică. M-a dus în Moldova şi m-a lăsat la o familie de ţărani, până când s-a dovedit că rusoaica s-a sinucis într-adevăr. Apoi m-a adus înapoi în Bucureşti şi m-a crescut o altă femeie, până acum trei ani când a murit de cancer.

— Aţi întrebat-o vreodată pe mama dumneavoastră despre cel care v-a dat viaţă?

Chipul de un alb imaculat i s-a înnegrit instant.

— Nu, mi-a spus de la început că n-am voie să întreb, aşa că m-am conformat.

— Bine, dar n-aţi fost niciodată curioasă?

Privirea ei căută din nou podeaua. Trupul i s-a arcuit şi s-a îndepărtat uşor. Vrea să mă mintă. Apoi, dintr-o dată, de parcă şi-ar fi dat seama că nu ar avea rost, s-a aplecat spre mine, privindu-mă cu acei ochi clari.

— Ei bine, adevărul e că am făcut cercetări.

Faţa i s-a schimonosit într-o durere surdă.

— Nu e plăcut ce am aflat. Mama fusese informator în timpul comunismului. Oamenii spuneau că nu avea nici un pic de milă. Nu o interesa nimic. Îşi făcea treaba cu îndârjire. Oamenii pentru ea erau simple unelte. Se zvonea că trăise cu Lupaşcu şi cu alţi generali, dar nimeni nu putea confirma direct. Ştiu că trăia cu cineva la un moment dat, un poliţist. Dar nu mi l-a prezentat niciodată. Apoi a dispărut vreo doi ani. Doi ani în care n-am avut nici o veste.

Stomacul începu să mă râcâie din nou. Dar nu din pricina foamei, ci din cauze mult mai profunde. Parcă voia să-mi transmită ceva.

— Nu v-aţi dus la bărbatul cu care trăise doamna Efrim?

Negă dând uşor din cap.

— Aflasem că se numeşte Marius Georgescu şi că a fost poliţist pe vremea comunismului. Dar eram sigură că mama nu i-a spus nimic mai mult. O cunoşteam destul de bine, ea nu spunea din ceea ce considera că nu trebuie spus.

— Cum puteaţi fi sigură fără să vorbiţi cu el?

— Şi ce să-i spun? se enervă ea. Bună, eu sunt fiica Eugeniei. Nimeni n-a ştiut de existenţa mea. Nimeni.

— Vă contrazic. Cineva ştie.

Rămase ca paralizată.

— Lavinia?

I-am aprobat din priviri.

Râse.

— Sigur că Lavinia ştia. Doar a lucrat cu mama.

Era rândul meu să rămân şocată.

— Credeam că sora ei…

— Aiurea, rânji tânăra. Aiurea. Sora ei era bolnavă psihic. Aşa s-a născut. Faceţi dumneavoastră calculele.

— Să înţeleg că o cunoaşteţi bine pe doamna Muşat.

— Dacă o cunosc? Da, o ştiu mai bine decât mi-aş dori să o ştiu. Femeia aia e mai rea decât ar fi putut fi vreodată mama. A trăit toată viaţa cu cumnatul ei. A dat în gât pe oricine îi stătea în cale. A şantajat-o pe mama toată viaţa din cauza mea. Ce vreţi să ştiţi mai mult? E un adevărat demon. Iar dacă ar fi să dea o reprezentaţie, cu siguranţă ar câştiga detaşat rolul de cea mai bună actriţă.

— Sunteţi absolut sigură?

Oftă apăsat.

— Am plecat din ţară din cauza ei.

Cred că mi s-a întâmplat la fel ca în desene animate şi semnul exclamării m-a lovit atât de tare în cap că m-a cocârjat.

Ea începu repede să se explice:

— Mama mi-a spus că nu mai suportă situaţia, trebuia să facem ceva. Aşa că am pus la cale farsa cu fuga mea.

— Şi cu ce o ajuta asta pe doamna Efrim?

— S-a dezis cu totul de mine în faţa Lavinei. Nu ştiu, nu aş putea spune.

— Credeţi că doamna Muşat ştie identitatea tatălui dumneavoastră?

— Nu mi-a dat niciodată de înţeles că ar şti. N-am nici o idee.

M-am ridicat şi mi-am aprins o ţigară.

— Domnişoară Efrim, au murit trei oameni până acum. Aşa că n-am de gând să risc. Veţi sta la hotelul poliţiei sub supraveghere.

— Perfect, spuse ea.

Ora 21:00

Mirosul de varză acră mi-a răscolit şi mai mult stomacul. Lavinia Muşat m-a lăsat în sufragerie două minute. M-a rugat să beau, pe rând, apă, ceai şi cafea. Am refuzat. Durerea de stomac, de acum, era acută. Nu voiam nici să mănânc, nici să beau. Mintea mi se rotea în cerc ca o rueda de casino. Doar că, mintea mea, nu se oprea niciunde. Aproape că o vedeam ca pe un circuit electric pe punctul de-a se încinge şi a exploda. Durerea de stomac m-a lovit violent.

— Sigur că nu ştiu cine e tatăl Amaliei.

Am strâns din dinţi, încercând să nu par neputincioasă, cu toate că vocea nu mă ajuta.

— Spuneţi că nu aţi văzut-o niciodată pe Amalia.

— Vă simţiţi bine, domnişoară?

Nu mă simţeam bine.

— Da, răspundeţi la întrebare.

Femeia mă căută cu privirea în timp ce eu îl apelam pe Blid. Aveam să leşin.

Ora 23:46

Ar fi putu la fel de bine să vină lumina spre mine, doar că eu m-am tot dus spre ea, şi ea, ca o veritabilă lumină, s-a tot îndepărtat. Când am deschis ochii mi-am dat seama că era vorba doar despre lampa mare, rotundă ce trona deasupra mea. Pereţii albi. Concluzie clară. Eram la spital. Într-o rezervă curăţică din câte îmi dădeam seama. Oricum, pentru un spital din România rezerva arăta chiar îngrijită.

Am încercat să mă ridic în şezut, dar imediat am început să ameţesc. Aşa că mi-am lăsat capul să cadă la loc pe perna pufoasă. Oare de ce nu se mai fac perne din fulgi? Asta e o adevărată dilemă.

— Te-ai trezit?

Aproape că am sărit din pat. Sigur că i-am recunoscut glasul colegului meu Victor Blid, doar că nu l-am văzut în apropierea mea. Probabil că ar fi trebuit să întorc capul şi la stânga.

— Vrei să mă omori?

— Crezi că lumea nu ar fi recunoscătoare?

Am zâmbit.

— Sigur că ar fi.

— Doar că altcineva a încercat înaintea mea, eu doar te-am salvat.

Aş fi vrut să-i spun că e „eroul meu”, da, da, doar că imediat adevărul afirmaţiilor lui m-a zguduit.

— Poftim?

— Ai fost otrăvită cu o doză mică de „verde de paris”. Am crezut că Lavinia Muşat e de vină, dar se pare că otrava a ajuns în una din băuturile tale cu două zile în urmă.

Oh, acum era aproape clar şi pentru mine de ce mă tot durea stomacul atât de îngrozitor.

— Eroul meu, cine dracului a vrut să mă scoată din uz?

— Nu-i aşa că e o întrebare bună? Dar înainte de asta trebuie să-ţi spun că eşti în afara pericolului, dar tot va trebui să stai măcar două zile în spital.

— Avem un caz deschis, nu pot sta ca tâmpita să-mi odihnesc maţele.

— Sigur că o să poţi.

Mi-am simţit muşchii faciali încruntându-se. Să stai într-un spital din România, dacă nu e privat, e echivalent cu a fi otrăvit în doze mici. Ideea îmi displăcea profund.

— Nu pot rămâne în spital, pur şi simplu m-aş îmbolnăvi de nervi.

— Nu e decizia mea, spuse el, lăsându-se să alunece pe scaunul de lângă pat. Vorbeşti cu doctorul dimineaţă.

Am încercat din nou să mă ridic, dar ameţeala aceea puternică persista.

— Poate că ai dreptate, ce mai e până dimineaţă?

Duminică, 3 iulie, Ora 07:05

Dragoş Stoian era aplecat spre mine. I-am simţit mai întâi respiraţia proaspătă, cu toate că mirosul de leş i se imprimase în fiecare por. Am deschis ochii şi m-am strâmbat din pricina unei dureri surde.

— Am murit şi am ajuns pe mâna ta?

A râs zgomotos şi şi-a făcut loc lângă mine pe pat.

— Arăţi a fi destul de vie.

— Probabil că ai dreptate. Morţii nu mai simt dureri.

— Probabil, zâmbi el şmechereşte.

— Totuşi, ce faci aici, aştepţi să-mi dau duhul?

Negă din cap, păstrându-şi acelaşi zâmbet cald pe buze.

— Nţ, mă gândeam să te ajut să „evadezi”.

— De ce?

— Victor mi-a spus că o să începi să urli, să muşti şi să baţi tot ce-ţi iese în cale dacă nu pleci din spital.

— Aha.

Puse mâna peste a mea. Era rece, dar fină.

— Vorbesc serios, a spus, devenind dintr-o dată serios. Am venit să te scot de aici. N-are rost să rămâi într-o cameră de spital, ţinând cont că acum eşti bine.

Ciudat? Probabil că am ridicat prea mult din sprânceană în timp ce mă miram.

Zâmbi.

— Nu te gândi la conspiraţii, nu are sens. Victor mi-a cerut să te scot de aici.

— De ce?

Mi s-a părut că înghite în sec în timp ce mă ajuta să mă ridic în şezut.

— E mai complicat, o să-ţi spună el.

— Aha.

M-am ridicat, ajutată de Dragoş, şi de data asta n-am mai simţit ameţeala.

— Cred că mă descurc şi singură.

— Sunt convins, dar nu avem timp de stat la taclale şi nici să-ţi tragi tu nădragii pe tine cu cinci kilometrii la oră.

Ok, era ciudat din nou. M-am smucit din mâine lui.

— E ceva ce ar trebui să ştiu?

— După ce…

L-am oprit cu un semn.

— Neah, acum sau nu plec.

S-a ridicat brusc şi mi-a zâmbit amar.

— Ok, cum preferi. Mergi cu mine sau ieşi peste două zile din spital.

— Ăsta e şantaj.

— Ca să vezi…

Ora 08:56

Morga aparţinea de un spital privat. Pe drum Dragoş mi-a spus cum poliţia a făcut contractul cu spitalul pentru a avea o mai bună situaţie a cadavrelor. Angajaseră legişti foarte buni, pe care, desigur, îi folosea numai poliţia. Îmi zâmbise cu gura până la urechi când mi-a spus că el era unul dintre favoriţi, aşadar şi unul dintre cei mai buni. Dacă nu m-aş fi simţit ciudat, poate că i-aş fi zâmbit şi eu, dar…

— Oricum, ce căutăm aici?

— Trupuri, îmi răspunse el calm.

— Aha.

Îmi dădeam seama că „aha”, în prezenţa lui Dragoş, devenea o adevărată frază.

— Trebuie să-ţi arăt ceva, mi-a spus, aproape şoptit, în timp ce intram pe uşa mare.

Plăcuţa cu „Morgă” şi mirosul de tămâie m-au întâmpinat. Trei mese metalice. Trei cadavre dezgolite, tăiate de sub gât până sub buric, aproape că-mi zâmbeau.

Dragoş mi-a întins un scaun, dar l-am refuzat. Am trecut pe lângă cele trei cadavre. Sigur că erau victimele mele, puse în ordinea morţii.

— Am făcut nişte teste, spuse el, dintr-o dată. Şi am descoperit că toate trei victimele au fost otrăvite exact ca tine, doar că, la fel ca la tine, soluţia asta a dat greş.

— Vrei să spui că sunt următoarea?

— Tu eşti anchetatorul.

— Nu înţeleg, otrava asta ar trebui să dea rezultate imediate.

Mi-a mângâiat mâna în treacăt.

— Într-adevăr. Doar că otrava asta a expirat de vreo zece ani.

— Ah. Nu ştiam că otrava poate expira.

— Ceva de genul, râse el. Oricum, puterea otrăvii scade în timp. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi aici.

— Adică trebuie să caut pe cineva care are nişte „verde de paris” de acum vreo cin’şpe ani.

— Exact.

— O să dau un anunţ la mica publici…

Dar n-am apucat să termin, pentru că buzele lui se lipiseră deja de ale mele.

— N-aş vrea să te pierd, a spus, în timp ce s-a dezlipit de mine şi a tulit-o pe uşă.

Uau!

Ora 10:18

Am intrat în casă. Mirosea a zmeură. Nu ştiam că zmeura are miros, dar ştiam că, într-un fel sau altul, Carmen adusese fructul în casa mea.

— Dulceaţă de zmeură! sări Carmen de după uşă.

Cred că buzele mi s-au strâns în ceea ce ar fi trebuit să fie o grimasă.

— Aş vrea ceva mâncare adevărată.

— Paste, rosti, sec Carmen.

— În fine, am acceptat eu.

M-am trântit pe canapeaua din living şi am început studiul pereţilor. Mintea îmi zburda în tot felul de locuri. Crime. Trei. Otrăviri. Patru. De ce eram una dintre victime? A fost ceva ciudat încă de la început. Acel sentiment de „te bagi în rahat până-n gât”, dar de ce?

Am început, tacticos, în aşteptarea pastelor, să-mi rod unghiile.
Ora 12:43

Nu înţelesesem nimic. Aveam bănuieli vagi care să mă conducă spre un mobil al crimei. Am vorbit cu Amalia o oră la telefon. Era în siguranţă. Nu avusese dureri de stomac şi nu vorbise cu nimeni în afara celor doi ofiţeri de poliţie care îi asigurau o minimă protecţie. O întrebasem, pur şi simplu, fără să aştept cu adevărat vreun răspuns:

— Ştiai ceva despre Marius Georgescu?

A rămas o clipă pe gânduri, presupuneam.

— Cred că da. Adică ştiam lucrurile de bază. Ştiam că merge zilnic la cumpărături, asta când era cu mama. Uneori rămânea în parc, cu vreun vechi prieten, să joace table. Dar, părea a fi un tip corect în privinţa mamei.

— L-ai urmărit?

—Eram doar curioasă.

Apoi cred că am aţipit vreo oră, după care m-am trezit în sunetul strident al telefonului.

Aşteptare

A privit dincolo de fereastră. Oricum nu putea să vadă discul solar din cauza blocului din faţă, care se ridica pe zece etaje şi îi acoperea orice altă privelişte. Încerca să-şi amintească. Telefonele pe care ea le dădea pe ascuns, lucrurile care mergeau, uneori, greu între ei. Dificultăţile de comunicare. Sau zâmbetele ei triste, aruncate aiurea, ca la o competiţie a nefericirii.

Se sprijini în coate. Simţi o durere surdă în spatele urechii. Ceva ca un semnal al disperării. Măcar dacă Eugenia i-ar fi lăsat o pistă. O singură pistă…

Ora 14:20

Duminica, de obicei, abia mă târăsc până în sufragerie. Dar asta se întâmplă de obicei. Astăzi lucrurile stau altfel. Privesc din biroul meu holul lung, aproape gol. Sigur că sunt câţiva de serviciu, dar nu suficienţi pentru a umple liniştea din capul meu. Când a apărut Victor aproape că m-am bucurat, dar a fost o extaziere momentană.

— Nu avem nimic, mi-a spus pe un ton şovăitor. Vintilă nu ar fi putut, în nici un caz, să ucidă atâţia oameni, e paralizat de şase luni. Lavinia, nici atât. E doar o mincinoasă şi o actriţă de excepţie, dar nu prea inteligentă. Amalia? Nu ar fi avut cum. Am verificat şi n-a mai părăsit Germania de un an, nici măcar spre altă destinaţie europeană. Aşa că cine ne mai rămâne?

— Ştii ce descoperise Corina?

M-a privit cu atenţie.

— Uimeşte-mă!

— Că acea Amalia nu e fiica Eugeniei.

A căscat ochii la mine.

— Ce na..

Am ridicat foaia. Tocmai primisem faxul de la o veche cunoştinţă.

— Amalia nu ştie, dar, de fapt, Eugenia şi-a lăsat fiica la un orfelinat şi a luat-o pe Amalia.

— Nu înţeleg.

Am strâns din buze.

— E simplu. Eugenia n-a vrut să se ştie de existenţa copilului, dar, totuşi, Lavinia ştia şi poate mai erau şi alţii. Şi-a iubit fata şi a vrut să o protejeze. Aşa că a făcut schimb. Dacă i se întâmpla ceva unui copil care nu era al ei nu ar fi suferit aşa de mult.

— Crezi că Amalia ştie?

— Nu.

— Atunci crezi că adevărata ei fiică a făcut toate astea?

— Crimele? Nu. Adriana Silvache nu ştie cine a fost mama ei. N-are nici o idee.

S-a trântit pe scaun învins.

— Atunci cine?

— Până la cine ar trebui să-l chem pe Georgescu şi pe şefu’ să le spun veştile.

— Dar tot ai o teorie, nu?

— Am.

Ora 18:45

Mihai Iordache, şeful şi mentorul meu, îmi spusese că o să ajungă înainte de ora 19:00. Programase o ieşire şi nu ar fi vrut să renunţe la ea. Inima îl supăra tot mai mult în ultimul timp, aşa că avea nevoie, din când în când, să se deconecteze. Marius Georgescu ajunsese cu cinci minute înaintea lui Mihai. I-am oferit o cafea şi am aşteptat în linişte.

Mihai şi-a făcut apariţia şi mi-a zis să-i dau drumul, încă mai avea câteva ore din ziua lui liberă.

— E destul de simplu, am spus, dar n-am văzut cioara de pe gard, din cauza păsării vopsite.

Georgescu părea agitat. Nu la modul neliniştit, ci nerăbdător.

Am scos un nou document din cutia cu surprize.

— E simplu, am spus din nou. Lupaşcu a lucrat mult timp cu Eugenia. Au avut o relaţie, dar după ce s-a terminat, au rămas, în continuare, de nedespărţit. Mai mult, Lupaşcu a ajutat-o să nască şi chiar el a fost cel care a dus copilul la o casă de copii, asigurându-se, lună de lună, că are tot ce-i trebuie. A plătit pentru fată până când a terminat facultatea şi şi-a găsit un loc de muncă.

Atât Mihai cât şi Marius mă priveau uluiţi.

— Ştiu ce vreţi să întrebaţi. Nu, nu era Lupaşcu tatăl fetei. Adevăratul tată suferă de tulburări grave de memorie şi demenţă senilă. Forma uşoară a bolii o are şi fata, dar e ţinută sub observaţie, aşa că nu e nici o problemă. Adevăratul tată a lucrat sub acelaşi regim fascist, doar că, în momentul în care a ieşit din horă a început să înnebunească. Eugeniei i-a fost teamă pentru ea şi fiica ei. Presupun că a încercat să facă tot ce e omeneşte posibil pentru bărbatul ăsta, dar la vremea aceea nu existau atâtea soluţii. Aşa că boala s-a extins. Bărbatul a început să uite, să-şi amintească şi tot aşa, până când, în momentele cele mai rele, a devenit violent. Atunci Eugenia a fugit din ţară.

— Dar cine? a sărit Marius.

I-am făcut semn să se calmeze şi i-am aruncat o ţigară. Tocmai atunci Victor a intrat pe uşă.

— Am găsit otrava…

Regăsire

Era bolnav. Ea ştia asta. Nu ar fi trebuit să aducă copilul pe lume. Aflase după douăzeci şi cinci de ani de existenţa unei fete. Cum îşi permisese să-i facă aşa ceva? Măcar de i-ar fi spus. Dar îi spusese clar că nu poate avea copii. Regimul nu îi permitea. I-ar fi persecutat fiica. Idioţii ăia din SRI ar fi profitat de slăbiciunea asta a lui pentru a-l pune să facă lucruri pe care nu voia să le facă. Nu mai putea ucide pentru ei. Nu mai putea să vadă suferinţa celor din jur.

O bătuse de câteva ori pe Eugenia, dar mereu i se păruse a fi un simplu vis. Apoi şi-a dat seama că toată lumea ştie. Terminase mai întâi cu ea. O iubise atât de mult, dar ea îl trădase lăsând copilul ăla să vină pe lume. Ştia că Lupaşcu o ajutase. Cum să nu ştie? Lupaşcu fusese marea ei iubire. Ar fi meritat să moară chiar şi numai pentru lucrul ăsta. Merita să moară. Apoi şi-a dat seama că şi domnişoara Corina Bărbulescu făcuse propriile cercetări. Numai Dumnezeu ştie cum de aflase de fiica ei, de fiica lor…

Luni, 4 iulie, ora 10:22

Îi pusesem o limită de distanţă. Ştiam că ar fi încercat din nou să mă sărute dacă l-aş fi lăsat. Dădusem curs invitaţiei lui doar pentru a-i satisface curiozitatea. Cel puţin aşa cred.

— Aşa am crezut şi eu, am spus, ducând ceaşca de cafea în dreptul buzelor. Dar apoi mi-am dat seama că Lavinia Muşat, de fapt, nu avea nici o informaţie cu adevărat reală. Ştia de Amalia, dar habar nu avea de Adriana. Sigur că Eugenia o ţinuse în joc de glezne. Iar Lavinia a muşcat, să mă exprim golăneşte.

Mi-a zâmbit larg. Iar eu am continuat:

— Evident că de mine îi era cel mai teamă. Ştia că dacă-mi pun în minte o să-l descopăr. Adică partea aia raţională din el ştia. Din păcate, Georgescu în nouăzeci la sută din timp habar nu are cine a fost şi ce-a făcut. În acel nouăzeci la sută e un om normal. Vrea dreptate, vrea adevăr, fără să realizeze că tocmai el e cel care aduce suferinţa.

— Ai de gând să o cauţi pe fiica Eugeniei?

Mă gândisem şi eu la asta. Mi-am scuturat capul.

— N-are sens să mai împovărez încă un om.

Am rămas amândoi pe gânduri. Îmi era milă de Georgescu. Făcuse o mulţime de victime pe vremea comunismului, iar conştiinţa lui nu rezistase. Nu îşi putea ierta toate acele păcate. Se închisese în el şi devenise ceea ce devenise. Într-un fel, dacă stăteam să analizez, nu fusese vina lui. Înainte de Eugenia a avut o soţie şi un fiu. Ambii au fost ucişi pentru că el n-a vrut să omoare în numele lor. Apoi, vrând, nervrînd, a trebuit să li se alăture. Când a reuşit, în sfârşit, să se retragă, a fost atât de copleşit că nu a putut face faţă situaţiei. Eugenia a încercat să-l readucă în simţiri, dar el nu mai putea să plece din lumea specială pe care şi-o crease.

— Şi, ce ziceai că faci la cină?

M-am ridicat şi am aruncat banii pe masă, partea mea de consumaţie.

— Sex, dar nu cu tine.

A râs.

— Nu astăzi, a strigat în urma mea. Dar nu-mi vei rezista mult timp.

Am ieşit în stradă şi am zâmbit. Cred că nu voiam să-i rezist prea tare.

http://suspans.ro/literatura/proza/din-umbra