Florin IRIMIA Născut în 1976, la Iaşi, în prezent asistent doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, colaborează cu Observator cultural, Dilemateca, Noua literatură, Suplimentul de cultură, Timpul, Familia şi orice publicaţie culturală care se află în pas cu vremurile. Îi place să scrie şi să citească. Caută să-şi publice un volum de povestiri. Scrie la un roman.
Cînd era adolescent, Cornel îşi făcuse un obicei din a se uita prin neckermannele pe care sora mamei lui le trimitea din Germania. Ştia cu precizie unde vroia să-ajungă dar încerca să nu se grăbească. Lua fiecare pagină în parte şi o strîngea între buricele degetelor, delectîndu-se cu textura fină a foii veline care i se lipea imediat de piele. Zăbovea preţ de o clipă asupra femeilor în costume de baie, încercînd să le găsească atrăgătoare, după care trecea la secţiunea Mode für Mädchenunde imaginile cu fetiţele blonde, cîrlionţate şi cu zîmbete largi, începeau imediat să-i zvîrcolească ceva în creier aşa încît fiecare sesiune vizuală se sfîrşea inevitabil la baie de unde ieşea simţindu-se vinovat şi jurîndu-şi solemn că data viitoare se va abţine. Însă data viitoare se transforma într-o nouă promisiune pentru că vîrtejul din cap nu dispărea decît odată cu erecţia iar erecţia, vocea aia groasă care-i spunea ce să facă, era prea puternică ca să-ndrăznească să i se opună. Cînd îi vorbise prima oară? Nu putea localiza momentul cu precizie dar probabil se întîmplase în perioada aceea de după accidentul de maşină al părinţilor, cînd se simţise atît de singur şi debusolat iar vocea i-a ţinut companie în lunile grele care au urmat. Apoi probabil că a dispărut, pentru că nu-şi aduce aminte s-o mai fi auzit, dar a revenit în clasa a VIII-a, cînd fetele începuseră să se prefacă în femei iar el jinduia după cele ce fuseseră odată. Aşa că, din nou, au jinduit împreună, precum înainte jeliseră împreună. Apoi, din nou, la liceu, în clasa a XI-a, cînd a întîlnit-o pe Adela şi i-a plăcut de ea pentru că rămăsese o copiliţă, mignonă, pirpirie, după care nu se uita nimeni, aşa încît cînd a întrebat-o ce muzică ascultă, ea n-a ezitat o secundă, de parcă repetase momentul acela de o sută de ori, precum o formaţie înainte de concert. După liceu au plecat amîndoi la facultate şi Cornel era fericit pentru că se mutaseră împreună, dar Adelei nu-i prea plăcea în casă, vroia să iasă mereu în oraş, atrasă de strălucirea lui ca un fluture de noapte, şi Cornel mergea cu ea peste tot, la petreceri, la discotecă, oriunde erau oameni, de parcă pînă atunci Adela ar fi trăit de una singură într-o peşteră iar acum trebuia să recupereze tot timpul petrecut departe de oameni. Pe urmă, nici nu l-a mai luat pe Cornel, zicea că nu poate să ţină pasul cu ea şi se ducea singură sau cu nişte prietene şi se întorcea noaptea tîrziu sau chiar a doua zi dimineaţă, şi cînd se trezea se plîngea că o doare îngrozitor capul şi atunci Cornel avea grijă de ea şi încerca s-o convingă ca data viitoare să nu mai plece. Cîteva zile stătea acasă, dîndu-i sentimentul că nu-i totul pierdut, apoi o lua iar de la capăt, şi tot aşa pînă cînd, într-o zi, nu s-a mai întors deloc şi Cornel a rămas din nou singur. Vocea a apărut prompt, să-i ţină de urît, şi paginile altor neckermanne au început să se rupă din ce în ce mai des şi din ce în ce mai furios, în timp ce un glas hodorogit îl îndemna să nu-i fie jenă, să nu se simtă vinovat pentru că e dreptul lui şi dacă n-o face, dacă se abţine mai tîrziu are să-i pară rău. Apoi, într-o seară, cînd era deja în anul patru, Adela a apărut pe neaşteptate la uşa garsonierei lui, scîncind că vrea să fie primită înapoi. Arăta îmbătrănită, ponosită. Ca o căţea jigărită, îi trecuse prin minte lui Cornel. Viaţa în haită, a conchis el, nu-i priise deloc. Dar se simţea în continuare atras de ea, parcă mai abitir acum că se umilise în faţa lui, şi după cîteva luni erau deja căsătoriţi.
*
Un timp, Cornel a predat desenul la o şcoală generală. Toată viaţa îşi dorise să devină profesor. O da, salariile erau mici, dar satisfacţiile erau imense. Atîtea fetiţe cu ochi mari, ascultători, dispuse ca timp de o oră să facă tot ce le spunea el. Se apleca asupra lor, le lua mînuţele delicate într-a lui, şi împreună realizau conturul dorit. Forme alungite, siluete vagi, diafane. Fetiţele erau visătoare. Pe jumătate adormite. Îl ameţeau cu mirosul lor dulceag, cald şi discret, parfumul naivităţii. Les fillette fondu, parcă şi vedea sticluţa cochetă dar în acelaşi timp copilăroasă din care ieşeau vaporii fini de lichid şi şuşotitul pulverizării, senzual, un secret şoptit la ureche.
Avea ore şi la clase mai mari, inclusiv la a opta, dar acolo era întîmpinat cu ostilitate. Nimeni nu dădea doi bani pe ora lui de desen. Fetele se machiau chiar în timp ce el le preda, îşi primeneau rujul, sfidător, sexualitatea lor voluptoasă revărsîndu-se din decolteurile provocatoare, aproape obscene. Nu înţelegea noua modă. Sutiene push-up agresive, cămăşi descheiate la trei sau patru nasturi, pîntece suple sau mai puţin suple exhibîndu-şi adînciturile rotunde, un fel de preview pentru ce se ascundea mai jos. Nu-l atrăgea niciuna, cu excepţia Mirunei, care semăna oarecum cu Adela: la fel de mignonă, la fel de pirpirie, dar obraznică, plină de aluzii care îl flatau dar la care nu ştia niciodată cum să răspundă.
Acasă, Adela, îl aştepta acum cu mîncarea. Se schimbase mult, nu mai pleca nicăieri, redevenise fata cuminte din liceu de care se îndrăgostise. Îi aprecia docilitatea, dar nu-l mai pasiona să se culce cu ea. Cu trupul ei de copilă, la aproape patruzeci de ani arăta mai degrabă monstruos, o greşală a naturii. Aşa se exprimase vocea care îl înghiontea din ce în mai des să dea curs apropourilor Mirunei. Nu-mi trebuie Miruna, se trezi odată vorbind cu glas tare, noroc că de faţă erau doar Flavia şi Isabela, fiicele lui de şapte şi nouă ani. Unii bărbaţi suferă dacă n-au băieţi însă nu şi el care le iubea ca pe ochii din cap şi n-ar fi lăsăt pe nimeni să se-atingă de ele nici cu-n fir de păr. Numai el le putea atinge. Le lua în braţe, le punea pe genunchi, le mîngîia pe păr, care era întotdeauna lung, iar vara, cînd erau numai în rochiţe, le săruta umerii goi, de mai multe ori, fiecare umăr în parte, unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru, iar fetiţele se alintau, se lipeau de el şi torceau ca două pisicuţe siameze ale căror unic scop era să-l mulţumească pe el. Adela îşi făcuse datoria. Într-un fel, Cornel îi era recunoscător. N-avea să se poarte urît cu ea. Suferinţa fizică pe care i-o provocaseră cele două naşteri fusese o pedeapsă suficient de aspră pentru nefericirea pe care ea i-o cauzase în tinereţe. Acum putea fi scoasă la pensie, o iapă bătrînă, nefolositoare, dar pe care nu te lasă inima s-o eutanasiezi.
*
Într-o zi, pe nepusă masă, Adela începu să se simtă rău. Nimeni, nici măcar ea, n-a dat importanţă. A doua zi s-a simţit bine, a treia zi rău, a patra bine, a cincea rău, a şasea rău, a şaptea rău rău. În a opta zi s-a dus la doctor, în a noua s-a internat. Un cancer ciudat începuse să-i macine trupul care, din slab, devenise pipernicit. Apoi a murit, lăsîndu-l dintr-o dată pradă vieţii, această fiară sălbatecă pe care nici acum nu era pregătit s-o înfrunte. Nu i-a luat mult să înţeleagă asta.
După moartea Adelei, vocea a devenit din ce în ce mai agasantă. Dacă nu-ţi place Miruna, de ce te gîndeşti la ea cînd o mîngîi pe Flavia? îl întrebase odată. Nici fotografiile cu fetiţe blonde din reviste nu mai erau suficiente iar internetul devenise din ce în ce mai vulgar. Aşa că şi-a luat inima-n dinţi şi data următoare cînd Miruna a zis ceva deşănţat la adresa mersului său, el i-a întors complimentul. După care s-a înroşit şi ar fi dat orice să dea timpul înapoi. După care i s-a făcut ruşine de propria ruşine. Două săptămâni mai tîrziu se culca cu Miruna spre satisfacţia totală a vocii care i-a oferit o erecţie prelungită cum nu mai avusese demult. Poate şi pentru că, spre surprinderea lui, Miruna fusese virgină. Însă acum că scăpase de povara asta, îi promisese ea cu ochi languroşi, avea să devină o adevărată leoaică în pat. Şi el care trăiese cu impresia că fusese aşa de la bun început.
*
O vreme a fost bine. O vreme a fost frumos. Se întîlneau la el acasă, cînd fetele erau la bunici. Seara, dacă era îndeajuns de întuneric afară, ieşeau şi se plimbau prin parcuri. O dată sau de două ori au mers şi la film. Apoi cineva i-a văzut. Culmea, nici măcar nu se ţineau de mînă atunci. Probabil familiaritatea gesturilor dintre ei i-a trădat. Mesajele pe care corpurile îndrăgostite le transmit aproape invizibil, dar care sînt atît de evidente dacă ştii cum să te uiţi. Aşa că au fost urmăriţi, filaţi ca doi concubini ordinari. Li s-au făcut poze. Lor, care uneori nici nu făceau dragoste cînd se întîlneau ci pur şi simplu se întindeau în pat, goi, însă la fel de neprihăniţi în intenţiile lor ca Adam şi Eva.
A urmat scandalul. Părinţii fetei erau ultragiaţi. A fost acuzat de hărţuire sexuală şi corupere de minore, cînd în realitate cel corupt fusese chiar el. I s-a-ntocmit dosar penal. Miruna plîngea şi spunea că-l iubeşte. Ea nu i-ar fi făcut rău niciodată. Acasă, Isabela şi Flavia erau agitate. Acum nu-şi mai primeau mîngîierile iar tata era mai tot timpul nervos. Pînă la urmă a scăpat fără închisoare. Fotografiile s-au dovedit îndeajuns de neclare iar Miruna a fost convinsă să nu-şi mai declame iubirea cu atîta ardoare. Însă a trebuit să renunţe la învăţămînt şi asta a fost pedeapsa cea mai mare. Lipsit, dintr-o dată, de toate fetiţele din ciclul primar, de ochişorii lor candizi, de mînuţele lor delicate, de corpuşoarele lor mlădioase. Pe viaţă. A protestat şi vocea, la unison cu erecţia care i se forma ori de cîte ori se gîndea la ele, dar era prea tîrziu. Nu se mai putea face nimic.
Cel mai greu i-a fost în primele şase luni. Flavia şi Isabela se mutaseră la bunici. Le era mai bine acolo mai ales acum cînd toată lumea îl făcea pedofil. De unde scoseseră cuvîntul ăsta? Dumnezeule, ce răi pot fi oamenii dacă-şi pun mintea! Se simţea îngrozitor de singur, abandonat, inutil. A început să viseze că se afla în arena unui coliseum roman, complet dezbrăcat, în mînă numai cu o pensulă, şi în timp ce mulţimea striga şi se-agita în tribune, de undeva apărea o leoaică, care se repezea la testiculele lui. Miruna, fu primul gînd, dar n-avea nicio noimă. Miruna îl iubea, nu dorea să-i facă rău. Asta e Viaţa, concluzionase el într-un sfîrşit, agresivă, iraţională, imposibil de controlat. Dar de ce o pensulă? Care era semnificaţia pensulei?
Cîteva luni mai tîrziu misterul se clarifica. Visul fusese un fel de premoniţie. Într-o seară, primi un telefon. Răspunse cu un glas aparent jovial, crezînd că erau Flavia şi Isabela care de obicei sunau la ora aceea. Însă la celălalt capăt al firului se auzi o voce de bărbat. Distinsă. Manierată. Aproape preţioasă. Îl întrebă dacă era dispus să picteze o serie de tablouri. Ce fel de tablouri? Scene erotice. Sînteţi familiarizat cu opera luiBalthus, Lecţia de chitară? Degas, Fete spartane provocînd băieţi? Manet, Dejunul pe iarbă, Giovanni Rapiti,Armonie inconştientă sau, în fotografie, Sally Mann cu Immediate Family? Da. Oarecum. Nu în totalitate.
„Corpul a devenit ceva vulgar în zilele noastre. Nimeni nu mai are răbdare pentru artă. Noi, însă sîntem diferiţi. O ultimă enclavă de rafinament. Ştim cazul dumneavoastră. Nu e nimic dezgustător în a fi atras de copile. Dragostea e pură. Aţi fi dispus s-o pictaţi? Practic asta este tot ceea ce vă cerem, să pictaţi dragostea.”
N-ar fi fost prima oară. În nopţile cînd o aştepta pe Adela să se-ntoarcă acasă, şi vocea devenea de nesuportat, se apucase să deseneze. Observase că în felul acesta reuşea s-o facă să tacă. Nu spusese nimănui despre planşele lui, desene în cărbune înfăţişînd scene erotice între bărbaţi şi fetiţe, uneori între femei şi fetiţe dar cel mai adesea doar între fetiţe, pe care le înfăţişa goale sau parţial dezbrăcate, copiliţe inocente care îşi explorau cu curiozitate corpurile fragede, fragile, fascinante. Pe-atunci le făcea să semene cu Adela pe care o invoca în sînii aceia firavi cu sfîrcuri ţuguiate, ca şi cînd simpla lor reprezentare ar fi fost îndeajuns să o aducă acasă.
Acum va lucra la comandă. Şi poate că vîjîiala din cap va înceta. Aceasta trebuia să fie semnificaţia pensulei. În vis nu ştia ce să facă cu ea. O ţinea în mînă, inert, cînd de fapt trebuia s-o folosească drept armă. Pensula va omorî Fiara, Bestia care-l ataca, Viaţa cu regulile ei absurde. Suma propusă fusese mai mult decît generoasă, iar vocea precizase că putea picta absolut tot ce-i trecea prin minte. Doar la un moment dat menţionase că fetiţele trebuiau să semene cu ale lui. Flavia şi Isabela. Nestematele lui preţioase. Nimeni nu se va atinge de ele, nici măcar cu-un fir de păr. Tablourile, în schimb, n-au decît. Tocmai de aia le va şi picta în cele mai deşucheate posturi, în cele mai îndrăzneţe ipostaze. Câte vreme le va silui corpurile de grafit, va avea certitudinea că ele, cele adevărate, nu vor păţi nimic. O undă de energie pură îi stăbate penisul, trezindu-l din amorţeală. Va începe să picteze chiar din noaptea aceasta. În cap, vîjîitul se preschimbă într-un mîrîit sumbru care curînd îi va spune ceva duios, numai de el înţeles.
Niciun comentariu: