ADRIAN BUCURESCU

Am căutat palatul tău, Românie,
Şi-am găsit doar o şubredă casă,
cu prispa năpădită de urzici
Şi cu şindrila roasă.

În staul nu mai aveai nici o vită,
pomii îţi erau de tot uscaţi,
în poiată – doar câţiva fulgi,
iar stâlpii, fără poartă, aplecaţi.

Tu nu erai acasă, mamă.
Te-oi fi schivnicit într-un munte
ori în vreo pădure de aramă
spre care nu mai duce nici o punte.

Te-oi fi ascuns prin răchitele Deltei
sau ai plecat pe mare cu corabia,
ori, plină de dor fără nădejde,
vei fi pribegind prin Basarabia.

Mai trăieşti sau m-ai lăsat orfan?
Unde te-ai dus, măicuţa mea?
Desigur, aş plânge şi eu,
dacă lacrimi aş mai avea.

Te-oi fi dus, Românie, în cer
să cerşeşti pentru noi îndurare,
Şi eu mă rog şi mă-nchin pentru tine
Şi ţi-am aprins o albă lumânare,

pe când eroii tăi duşi pe front
cu Sfântul Aer se învelesc
Şi, înconjurându-şi hotarele,
de Înviere se pregătesc.