ZALMOXIS
Încărunţit sunt, Omenire, iată,
De neputinţa ta, repudiat;
Mansarda asta-n rocă dizolvată
Sălbatec, pe vecie, m-a-îngropat!
Ce-am fost cândva?
Ce mai sunt eu?
PROFET, TIRAN sau
SEMIZEU…
Urcând din linguşit în linguşit.
Un huiduit!
Săpându-mi Zeul,
Cu trudă, cu talent şi cu zăbavă,
I-am picurat din pana mea otravă
Şi-am apărut în haina-I sclipitoare!
Te iert, umila mea neştiutoare,
Biată Omenire fără scut.
Totuna-ţi e, privind din depărtare
Un zeu ce după altul s-a născut…
Ce mi-a rămas?
Dacă-aş putea să mor…
Atâtora li s-a-ntâmplat, la rândul lor,
Să se ajungă
Ucigând pe altul;
Cum L-am ucis şi eu pe Mult-Prea-Înaltul .
Aşa e, pare-mi-se, în miezul firii,
Secretul devenirii Omenirii!
A mai trecut un an de veşnicie
(Anunţă stalactita mea cu picătură).
Închin paharul plin de nemurire
Şi-l duc cu sete, harnic, către gură…
…Repudiat sunt.
La ce-mi foloseşte
Că tu, dincolo, naşti, trăieşti şi mori?
Singur aici, ascuns de creste,
Nu am iubire, soare, sărbători.
Peretele din spate
Este prea înalt.
Haina de blană
Nu-mi mai ţine cald.
Şi barba mi se-ncurcă cu genunchii.
De ieri, parcă,…
Mă ard rărunchii?!
Peretele pictat cu semne astrale,
Bune pentru durere,
Frică ş-alte boale,
S-a ruinat de tot.
Şi prin el, Vântul
Îmi povesteşte tot mai des
Cum e Pământul…
O, Cogainon, casă dragă,
Mansarda mea de calciu şi iluzii,
Tu eşti răsplata cea întreagă
A strădaniilor mele pentru vii!
La gura peşterii ieşind,
Spre geţi, îşi aţinteşte faţa
Şi vocea lui, adusă a colind,
Înfiorează toată viaţa:
Degeaba îmi trimiteţi, la cinci ani,
Câte-un novice-n lăncii aruncat!
Secretul Nemuririi-i prea e departe
Ca să pot lor vreodată să-l împart…
Îi văd, neşovăind la faptă,
Numai dorinţă şi numai avânt;
Prea crud le este trupul
Ca să poată
Atăt de iute
Să se ducă în pământ…
Dar voi primi!
Hai, năvăleşte, Omenire,
Peste mansarda mea
Cu busturi calcinate!
Încearcă-mi inima
Şi vezi dacă mai bate
Pentru dreptate şi pentru iubire…
Pe stalagmitele îngemănate,
Veniţi ca să-mi sădiţi vrejuri de flori!
Vă dau un strop
Din marea mea singurătate...
Veniţi, veniţi,
Vă fac Nemuritori!
Căci Andreonul nu e cea mai bună cale
( Cenaclul zeilor din fiecare joi)
Să recrutezi şi creşti valenţe epocale…
Ci marea mea nădejde
E în voi
Ce-aţi cunoscut şi vis şi nebunie
Şi deznădejde, ură sau iubire,
Şi tot ce omenescul vă îmbie
În drumul vostru, vag, spre fericire.
Pe voi vă regăsesc şi vă salut
Din toată măreţia mea, bolnavă.
Deşi ajunşi la mine doar pe scut,
Vă vreau, cu toţii, oameni de ispravă!
Pe stalactitele îngemănate,
Veniţi ca să-mi sădiţi vrejuri de flori;
Vă dau un strop din Marea Mea Singurătate...
Veniţi, veniţi, vă fac Nemuritori!
Îşi zise calm:
Iar trecu timpul…
E Sacra Zi. A patra zi de joi
Când se cutremură chiar şi Olimpul
De cele ce se fac aici la noi!
…Iar focul mistuie seminţe
De cânepă, de in spre desfătarea
Acelora veniţi plini de dorinţe
Sperând să îşi prezinte azi lucrarea.
Cu pieptul plin, vor învăţa secretul
Îmbălsămării geţilor cu Nemurire…
Dar peste toţi,
Mai tare-i tot Profetul,
Artistul cu desăvârşire!
Zamolxis se întreabă
Şi tot el îşi răspunde:
Sunt, Omenire, Întâiul între poeţi?
Zalmoxis se întreabă
Şi tot el îşi răspunde:
Ai fost, Zamolxis,
Doar Întâiul printre geţi!…
Iar geţii, însetaţi de Nemurire,
Mansarda-i invadează tot mai mult…
Popor poet, popor de amăgire,
Zamolxis e obiectul tău de cult!
Dar Moartea, din frunze,
Răstită şi neindulgentă,
Veni să-l poftească
La ultim ospăţ.
(A zeilor coasă, atoate regentă;
O cârpă cernită, întinsă pe băţ.)
Mi-e verde coroana;
Eu n-am murit încă!
Mai lasă-mă, totuşi,
Să mor într-un vers…
Am dezlegare şi Sacră Poruncă
Să-i tai Omenirii
O roată din mers!
Stăpână, mai lasă!
Ce-nseamnă o clipă?
Un fir de neştire,
Cădere-n Neant?
Mai pot;
Mă mai lasă!
O, tu, Omenire,
Un templu zidească-mi!
PROFET ŞI GIGANT…
(1989)
Prietenii
Prietenii, dragã, te-aleg, nu-i alegi;
Deşi pare-a fi doar alegerea ta.
Încerci a-i privi ca pe simpli colegi
Dar ei îți fac viața uşoarã sau grea.
Prietenii sunt precum sarea-n bucate
Ai vrea şi n-ai vrea sã existi fãrã ei.
Cu ei te cãieşti şi cu ei faci pãcate.
Te poartã în brațe de vrei sau nu vrei.
Şi-n tristul final, când te cheamã destinul
Sã dai socotealã pentru tot ce-ai fãcut
Prietenii sunt cei care-şi varsã veninul
Ori pun câte-o floare pe stratul de lut…
(2011)
Sfantului Andrei
Ca şi întâia oarã între români...
Cu drag eşti aşteptat la noi în ţarã
Sfinţeşte-ne cu ale tale rugãciuni !
Venit-ai pân-la noi pe mãri, departe,
Apostole cel mai dintai chemat,
Sã ne fii tuturora astãzi frate,
Nãdejde, izbãvire din pãcat !
Menit sã fii pescar de oameni
Prin Duhul grãitor de Dumnezeu,
Cu cine ai putea sã te aseameni ?
Cum aş putea sã te slãvesc şi eu ?
Ştiind firav aşezãmântul firii,
O veste minunatã ne-ai adus :
(Primitã-n schimbul jertfei şi-a iubirii)
-Veniţi, aflat-am pe Iisus !
(2010)
Niciun comentariu: