» » GHEORGHE GORUN - SCRIERI



Căutând prin vechile arhive

Pe urmele unui tetraevanghel

Din timpuri străvechi, domnitorii ţărilor române aveau obiceiul de a construi numeroase edificii de cult, precum şi alte clădiri necesare administraţiei epocilor respective. Bisericile şi mănăstirile, au fost înzestrate cu numeroase bunuri care constau în moşii, păşuni, păduri, sate, serbi, vaduri, stupării, precum şi cu obiecte necesare săvârşirii cultului divin: clopote, potire, icoane, calendare, manuscrise, pomelnice şi odăjdii, iar când a apărut tiparul, acestea au primit cărţi de ritual.
Printre voievozii cei mai darnici s-a numărat fără îndoială şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, care în 1484, dăruieşte mănăstirii Putna un vestit clopot numit Buga, urmat de altul, în anul1490, numit Blavisnicul. N-a fost uitată, bineînţeles nici ctitoriasa de pe Trotuş, care a fost zidită pe locul copilăriei sale, între anii 1493-1494. Este vorba de Biserica din Borzeşti. Aflăm dintr-un document emis la cancelaria sa de la Suceava, că în 1495, marele domnitor a donat acestei biserici un manuscris deosebit de valoros. Este vorba despre un tetraevanghel (carte care cuprinde cele patru evanghelii, evangheliar etc.), o adevărată operă de artă, a cărei valoare este inestimabilă, datorită măiestriei cu care a fost conceput şi realizat (probabil de artiştii de la Putna). Menţionăm că este un manuscris finalizat pe pergament, cu ferecături caracteristice epocii ştefaniene:
„...Această tetraevanghelie a cumpărat-o Domnul IO, fiul lui Bogdan Voievod şi al Oltei, şi-a aşezat-o întru ruga sa... în biserica din Borzeşti...”, se spune în document.
Cert e că acest tetraevanghel a stat aici timp de 132 ani, şi a avut mult de suferit din partea a tot felul de năvălitori (unguri, tătari, polonezi, turci) şi al altor profanatori de biserici şi răufăcători. Aflând de starea precară a acestei opere de artă, binecredinciosul domnitor Miron Barnovschi Movilă (1626-1629-1633) dă straşnică poruncă de a fi ridicată în ziua de 16 august 1627, şi de a fi restaurată aşa cum se cuvine unei cărţi sfinte: „ a înnoit-o şi a ferecato...”.
După uciderea lui Barnovschi, în 1633, la Constantinopol, urmele acestei opere de artă au dispărut. A fost descoperită peste un timp îndelungat, tocmai în Muzeul Mănăstirii Zograf din Muntele Athos. Cum a ajuns acolo? Ce drum a străbătut? Toate astea sunt întrebări la care încă nu putem răspunde. Un lucru e cert: Satul Borzeşti, a fost cunoscut dincolo de hotarele Moldovei, în urmă cu sute de ani, tocmai datorită acestui remarcabil manuscris, realizat de neîntrecuţii meşteri moldoveni.

Gheorghe GORUN



Aerodromul de la Târgul Trotuş


Localitatea Târgu Trotuş a jucat un rol foarte important în istoria Moldovei medievale, fiind pomenită documentar pentru prima oară la 6 octombrie 1408, în privilegiul acordat de domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) negustorilor lioveni. În rândurile care urmează, ne vom opri doar asupra faptului că, zilnic trec prin ea sute de turişti care se duc şi se întorc din renumita staţiune Slănic Moldova, fără ca aceştia să ştie că în satul Viişoara a existat un aeroport militar. Între anii 1938 – 1939, germanii au început aici construirea unei fabrici de avioane. Amplasarea acestei unităţi a fost determinată de importanţa strategică a Văii Trotuşului. Fundaţia fabricii a fost realizată pe partea nordică a unei suprafeţe de 158 ha, destinată acestui scop. Paralel cu aceste lucrări s-a efectuat şi amenajarea unor pistelor de aterizare şi decolare pentru toate tipurile de avioane din epoca respectivă. În paralel s-a trecut şi la construirea unor rezervoare pentru combustibil, care urmau să fie alimentate printr-o staţie CFR cu spaţii de garare şi instalaţii de încărcare – descărcare a vagoanelor. Regretatul învăţător Grigore Pâslaru – veteran de război, ne-a confirmat faptul că, deşi lucrările se aflau în fază incipientă, au fost aduse mari cantităţi de arme şi muniţii, precum şi trupe germane, care au fost cazate în barăcile de la faţa locului şi în satele învecunate. Activitatea a fost abandonată la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Toate forţele germane au fost angajate numai pentru amenajarea aerodromului şi pentru nevoile războiului. În primii ani ai conflagraţiei, aici s-a făcut aprovizionarea cu carburanţi a avioanelor. Şi tot de aici plecau în misiune spre frontul sovietic diferite formaţiuni de luptă aeriene. După actul de la 23 august 1944, acest obiectiv strategic a fost abandonat. Germanii au luat de aici tot ceea ce se putea transporta pe calea aerului. A rămas doar o mică grupă de şoc care trebuia să minezeşi să distrugă tot ce se construise. Comandantul grupei primise ordin să arunce în aer şi toate casele din satul Viişoara. Sătenii au avut noroc pentru că ofiţerul german, fiind prieten cu preotul catolic din localitate şi cu inginerul I. Scurtu, a cruţat localitatea. După retragerea nemţilor, aeroportul a fost folosit de aviaţia sovietică. În prezent, aceste piste sunt folosite frecvent de avioanele sanitare, iar în timpul verii se fac exerciţii tactice cu elicoptere.

Gheorghe GORUN


Salcia lui...Bacovia

Iubitorii de literatură, de istorie şi de frumos, care trec prin municipiul Bacău, pot vizita mai multe obiective de importanţă naţională, aşa cum sunt: ruinele fostei „Curţi domneşti” (care provin din vremea primilor voievozi moldoveni), Muzeul de istorie „Iulian Antonescu”, Muzeul de Ştiinţe Naturale, Observatorul Astronomic, Vivariul, Casa memorială „Nicu Enea” şi, bineînţeles, cea a marelui poet naţional George Bacovia. În amintirea lui, autorităţile băcăuane au montat sub o salcie din parcul „Trandafirilor” o placă din beton armat pe care stă scris: „Salcia lui Bacovia”. Placa comemorativă a fost aşezată de către Consiliul Judeţean al Creaţiei Populare Bacău, deoarece sub această salcie a meditat, a creat şi a scris George Bacovia.



Scoatere din anonimat

HATMANUL ALECU ASLAN- UN VREDNIC FIU AL ONEŞTIULUI


Motto: „Trecutul e răşina miraculoasă în care arde făclia Istoriei ca să întreţină căldura permanentului Azi şi să lumineze calea Mâine”. (Academician Dumitru Almaş)

*** O tocere inexplicabilă s-a aşternut nepermis de mult peste amintirea unui ilustru personaj, un adevărat reformator al localităţii Oneşti şi care a jucat un rol important în viaţa politică, economică şi socială în această parte a Moldovei în prima jumătate al secolului al XIX-lea. Pe scurt: este vorba de Hatmanul Alecu Aslan care se trăgea din vestita familie a domnitorului Moldovei Gheorghe Ştefan Ciaurul (1653 – 1658), părinţii căruia aveau moşii întinse, ajungând până departe pe Valea Bistriţei. De subliniat şi faptul că acest domnitor a construit la Caşin o măreaţă curte, cunoscută şi sub numele de Casa Domnească, împreună cu Mânăstirea Caşin (1665). Toate aceste clădiri au avut mult de suferit, atât de fenomenele naturale, cât mai ales de devastările făcute de unele armate cotropitoare, care au năvălit în această zonă (turci, nemţi, unguri şi tătari). Iar tatăl lui Gh. Ştefan, logofătul Ştefan Dumitraşcu Ceaurul şi soţia sa, Maria Zeniica, s-au dovedit a fi buni creştini, din monent ce au construit în satul Rădeana (comuna Ştefan cel Mare, jud. Bacău) impunătoarea biserică „Sfântul Mihail” în anul 1628.
Redăm conţinutul pisaniei care atestă naşterii acestui lăcaş de cult: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh. Această sfântă Biserică a făcuto panul Dumitraşcu Ştefan, mare logofăt şi cu cneaghina lui Maria Zeniica şi fiii lor unde hramul este Sf. Nihail , în zilele binecredinciosului şi iubitorului de Hristos Io Miron Barnovschi Moghilă, Domnul ţării Moldovei. S-a început în anul 7136, aprilie 4 şi s-a săvârşit în luna noiembrie 8” (1628).
***Alecu Aslan purta titlul de hatman. Acesta era onorific (aşa cum aveau şi alţi mari boieri din vremea sa). Titlul respectiv era cumpărat de la Domnie contra unei sume de bani. Alecu Aslan s-a născut la începutul secolului al XIX-lea, urmaş colateral al lui Vasile Ceaurul, fratele lui Gh. Ştefan. Era fiul vornicului Constantin Aslan şi a unei surori a domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1849). Iată cum îl descrie Radu Rosetti: „Mic de stat, urâcios, stricat de vărsat, cu un neg între gură şi bărbie, lipsit cu desăvârşire de frumuseţe, dar ştia să placă sexului frumos, pe care-l iubise cu patimă, larg la inimă în toate privinţele, energic, vânător minunat şi îndrăzneţ, agricultor priceput şi activ, generos şi cunoscut în toată ţara pentru ospitalitatea sa îmbelşugată ce orice drumeţ o găsea în casa lui”. A avut o familie numeroasă: 8 băieţi şi 4 fete. Din păcate, avea şi patima cărţilor de joc, ceea ce l-a înglobat în datorii. Despre pregătirea sa şcolară nu ştim aproape nimic. Credem că a învăţat carte cu profesori străini, chiar la curtea părinţilor săi.
*** Făcând o scurtă incursiune în trecut, vom vedea că în anul 1774, Oneştiul serdarului Gh. Aslan (vezi Rozalia şi Teodor Verde „Monografia municipiului Oneşti în date” – ed. „Magic Print”, 2003), era un sat mic având 31 de case şi 46 capi de familie, deci aproximativ 150 de locuitori. Între timp Oneştiul s-a mărit iar din 1793 moşia de acici era stăpânită de căminarul Constantin Aslan.
*** În noiembrie 1832 moşia Oneşti era deja stăpânită de Alecu Aslan. Pe atunci, hotarele aceste moşii erau întinse, iar curtea boierească se situa undeva pe şoseaua Oneşti-Adjud, satul fiind aşezat (mai mult) pe malul Trotuşului. Odată cu trecerea timpului, localitatea Oneşti se mărise considerabil, ajungând, după datele luate de pe o hartă militară rusească, întocmită în anii 1822-1829, la 107 gospodării cu 535 de locuitori. Potrivit unor documente din epoca respectivă, se constată că şi în Oneşti erau mulţi ţărani răzeşi. În cartea „Momente din istoria unor sate răzăşeşti trotuşene din judeţul Bacău” (ed. „Nona” – 1997) regretatul profesor Alexandru Palaghiţă arăta cu toată claritatea acest lucru. Ne permitem să cităm câteva date din această remarcabilă lucrare: „Moşia răzeşească Oneşti s-a redus considerabil încă din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. Astfel, la 27 octombrie 1664, un grup de răzeşi din Oneşti vând Mânăstirii Caşin un vad de moară pe apa Caşinului. Dintr-un act emis de Antioh Cantemir la 20 august 1700, aflăm că Gh. Zugravul se afla în proces cu feciorul popii de la care cumpărase o moşie şi în Oneşti. Acest proces a fost câştigat de Gh. Zugravul căruia prin porunca dată de Mihai Racoviţă la 5 septembrie 1720, i se confirma stăpânirea unui vad pe Caşin, şi o moară în moşia Oneşti. Prin zapisul din 1763 răzeşii din Oneşti sunt nevoiţi să recunoască vânzarea altor părţi din moşia lor către jupâneasa Catrina Zugrăvoaia, probabil fiica lui Gh. Zugravul. Se pare că la această jupâneasă se referă şi actul din 6 iulie 1763 prin care şetrarul Gh. Aslan dă verii sale Catrina două livezi şi un vad de moară în moşia Oneşti. Alte pământuri ale oneştenilor au fost înstrăinate către Mânăstirea Bogdana. O hotărnicie din 30 aprilie 1739 arată, de pildă, că în acel an, Mânăstirea Bogdana stăpânea deja numeroase pământuri în moşia Oneşti. La 9 iunie 1765 domnitorul Grigore Ghica porunceşte bi-vel armaşului Manolache, ispavnicul ţinutului Bacău să aleagă din partea Mânăstirii Bogdana din moşia Oneşti de răzeşii care o împresuraseră. Mănăstirea Bogdana va stăpâni aceste pământuri până spre mijlocul veacului al XIX-lea, când le cedează, prin scimb, hatmanului Alecu Aslan”.
*** Văzându-se stăpân deplin pe moşia străbunilor săi, hatmanul Alecu Aslan începe o adevărată activitate rodnică pentru realizarea unor obiective îndrăzneţe, care vor înlesni trecerea lentă în epoca modernă. El s-a dovedit a fi şi un mare patriot, sprijinind cu hotărâre pe tinerii revoluţionari care militau pentru Unirea Principatelor şi formarea unei Românii libere şi independente. La curtea sa din Oneşti, de multe ori se opreau rădvane trase de cai focoşi din care coborau (nu de puţine ori) renumiţii luptători, aşa cum au fost şi Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza (viitorul domn al principatelor unite), Dimitrie Cracti, Radu Rosetti, C. Negruzzi etc. Aici se puneau la cale cele mai eficiente metode pentru realizarea şi traducerea în practică a acestui măreţ şi sacru ideal. Între 1840 şi 1841, Aslan a fost şi ispravnic al ţinutului Bacău. S-a implicat cu entuziasm şi în revoluţia de la 1848, făcând parte din Comitetul Revoluţionar di Moldova. S-a manifestat vehement împotriva armatelor ţariste pătrunse în Moldova. Iată un episod interesant spicuit dintr-un document în care se menţionează că la Tg. Ocna şi în alte sate din împrejurimi, au fost încartiruiţi soldaţi ruşi. La Oneşti aceştia erau găzduiţi la moşia lui Aslan. Cu puţin timp, înainte de luptele de la Grozeşti (prin care armata revoluţionară maghiară condusă de generalul Bem a provocat o mare înfrângere armatelor ruseşti) Aslan ar fi cerut un număr considerabil de oşteni ruşi pentru seceratul grâului, dând colonelului ţarist o mare sumă de bani, în monede de aur. A făcut acest lucru intenţionat, fiind informat de sosirea unui detaşament de revoluţionari maghiaro-polonez şi dorea ca oastea rusească să fie luată prin surprindere şi distrusă. Pentru acest gest colonelul a plătit cu viaţa iar Aslan a avut de suferit. Patriotismul lui Aslan s-a manifestat şi cu prilejul alegerilor de deputaţi (vara anului 1847) pentru Adunarea Obştească, unde un grup de boieri liberali, în frunte cu Răducanu şi Lazăr Rosetti, sprijiniţi şi de unele elemente ale burgheziei conduse de Zaharia Moldovanu, unul dintre agitatorii anului 1848, a provocat mari frământări. De subliniat că şi după evenimentele din 1848, spiritul de luptă s-a menţinut şi în Moldova. Acest lucru s-a datorat (printre altele) şi faptului că în 1849 unele unităţi ale luptătorilor maghiari şi polonezi, conduse de generalul J. Bem (1784-1850) s-au refugiat în Moldova, în partea de vest a ţinutului Bacău. La 11 iulie 1849 câteva mii de soldaţi din infanterie, artilerie şi cavalerie erau deja în ţinutul Bacău stabiliţi pentru puţin timp în zona Oneşti –Tg. Ocna şi Grozeşti. Din Oneşti Bem s-a adresat autorităţilor din districtul Tg. Ocna, făcându-le cunoscut că toţi cei ce voiau să lupte pentru libertate, să se prezinte la cartierul său general, pentru a fi organizaţi milităreşte, sub şefii lor naţionali. (vezi „Pagini memoriale din lupta maselor”, Bacău – 1971). Iată şi un alt moment din lupta sa: În 1848, împreună cu Dimitrie Cracte (spătar), Aslan proclama solemn căderea domnitorului Sturza (1834-1849), înstituind o cârmuire de „obşte”, adică o formă de republică (vezi Rozalia şi Teodor Verde în „Monografia municipiului Oneşti în date”). Ştirea a fost publicată în primele numere ale ziarului „Poporul suveran” editat de Nicolae Bălcescu. Prin urmare, activitatea lui Alecu Aslan şi a revoluţionarilor din această parte a Moldovei anului 1848, era cunoscută şi de Nicolae Bălcescu. Această „Republică” de la Bacău a durat puţin, fiind lipsită de un sprijin real. Pentru acest lucru, Aslan este prins, încătuşat şi trimis în lanţuri la Mânăstirea Caşin. Putem spune fără să greşim cu nimic faptul că aici, în Oneşti, datorită activităţii lui Alecu Aslan şi a unor tineri revoluţionari s-a născut un curent de un patriotism demn de luat în seamă. Tânăra generaţie (de oneşteni în special) trebuie să cunoască acest lucru şi să se mândrească de activitatea înaintaşilor. Du pă cum se vede, Alecu Aslan şi-a înscris numele în cartea de aur a istoriei noastre naţionale, numărându-se printre marii patrioţi.
*** Afară de acestea, Hatmanul Alecu Aslan, are merite deosebite pentru moştenirea lăsată oneştenilor de ieri şi de azi. Una dintre realizările sale principale a fost şi ridicarea unei noi biserici în locul celei vechi, ctitorită în anul 1766, care avea hramul Sf. Nicolae (vezi Corneliu Stoica „Valea Trotuşului” –Enciclopedie, Ed. „Magic Print”-2006). Noul lăcaş de cult a primit acelaşi hram „Sf. Nicolae”. Materialele rămase de la vechea biserică au fost mutate la construcţia bisericii „Sf. Dumitru” din satul Crucea de Piatră (azi cartier al municipiului Oneşti). Piatra de temelie a actualei biserici Sf. Nicolae din Oneşti a fost pusă în anul 1843. Se pare că la solemnitate a slujit şi episcopul Romanului, Meletie Lefter (1826-1844). Biserica a fost terminată în 1849, folosindu-se piatra din Grozeşti şi Prechiu, precum şi cărămidă. Au lucrat aici, pe lângă localnici şi mulţi robi ţigani aduşi de pe moşiile lui Aslan. Sfinţirea s-a săvârşit în 1849 de către un impunător sovor de preoţi, în frunte cu episcopul Romanului, Veniamin Roset (1844-1851). „Biserica Sfânul Nicolae, arată C. Stoica este de plan dreptunghiular alcătuită din altar, naos, pronaos şi un pridvor închis, scund, pe latura vestică adăugat la o dată mai recentă. Se remarcă turnul, clopotniţa de deasupra pronausului, cu intrarea iniţială sub formă de arcadă înaltă, în semicerc, susţinută de două perechi de coloane şi un fronton în partea superioară”. Lungimea lăcaşului de cult este de 28,30 metri, lăţimea de 8,60 metri iar înălţimea de 24 metri (până la turn). Se pare că a fost proiectată de un arhitect italian, pentru că se deosebeşte fundamental de vechile biserici moldoveneşti, având ferestre mari care lasă să pătrundă lumina solară în sfântul lăcaş. Este lipsită de creneluri şi de înfăţişare de cetate. Din aceeaşi sursă aflăm că pe clopotul mijlociu scrie: „Gloria în excelsis Deo Anno 1766”. Pe clopotul mare scrie „Acest clopot s-au turnat în sat(u) Răcăuţi de(n) poru(n)ca marilui boiar al Moldavii hatman şi cavaler Alecsandru Aslan la monastire(a) cu hram(u) sfânt(u) Neculaiu den ţinut(u) Bacău di pi moşi(a) du(mi)sale Oneşti în 1850, an(u) Octo(m)vri 31”. De subliniat că Alecu Aslan a fost sprijinit permanent de soţia sa doamna Zoe. Pe o pânză specială pictorul Constantin Lecca (1807-1887) a realizat un tablou votiv al familiei Aslan, care până la cutremurul din 4 martie 1977, a stat pe peretele cafas-ului, fiind privit de credincioşi. În portret, arată scriitoarea Margarita Miller Vergy (1865-1953) între sfinţii naivi pictaţi în culoare brutală, este portretul în picioare al boierului Aslan şi soţia sa. Aceasta purta o rochie de criolină de un albastru ţipător şi un fel de turban în felul celui purtat de madame de Stael”. Pe un alt tablou intitulat „Izvorul Maicii Domnului” este zugrăvit pe pânză „Izvorul Precist(ei)” – 1824, probabil rămas de la vechea biserică. Are iniţialele făcute din fier forjat la fereastra altarului: „A(lecu) A(slan) 1843”. Pe un Antimis din secolul al XIX-lea scrie: „În biserica Sfântul(ui) Ierarh Nicolae din satul Oneşti, ţinutul Bacăului – 1849(?) Apr(il) 10”. Ceva mai jos stă scris „Chesarie episcop”. Ctitorul şi-a înzestrat biserica, aşa cum e normal, cu o serie de obiecte sacre necesare săvârşirii serviciului divin, aşa cum sunt: cruci, cădelniţe, antimis, odăjdii preoţeşti, icoane, prapuri etc. Biserica a avut (şi mai are) un fond bogat de cărţi religioase. În ce priveşte tabloul votiv al familiei Aslan, acesta se găseşte la Fundaţia Naţională „George Călinescu” din Oneşti în loc să fie pus la locul său unde a stat peste 150 de ani. Biserica a fost restaurată şi această operă de artă trebuie pusă la locul ei, aşa cum a dorit Alecu Aslan şi aşa cum doresc oneştenii. Ce se mai aşteaptă? Catapeteasma a fost pictată de marele Gheorghe Tăttărescu (1820-1894). Ea a fost lucrată pe bucăţi şi transportată la Oneşti, din cauza evenimentelor de la 1848. El a pictat şi Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Despre biserica oneşteană (monument istoric) am publicat un vast material (o pagină) în revista „România Turistică” numărul din 19 iulie 2000. Articolul se intitula „Un monument istoric valoros uitat: Biserica Sf. Nicolae din Oneşti”. Pentru oneşteni, cât şi pentru locuitorii Văii Trotuşului, Aslan a construit o impunătoare moară de piatră, în anul 1842, care a funcţionat 120 de ani. Ea a fost dărâmată în 1962. În locul ei s-au construit locuinţe. Moara a fost amplasată la capătul bulevardului Oituz, de astăzi. Între anii 1833 şi 1840, Alecu Aslan a construit conacul boieresc (astăzi Clubul elevilor, de lângă parc). Aici se mai păstrează doar trei fotolii sculptate de pe vremea distinsului personaj. Tot acest hatman a creat parcul central. La 2 februarie 1840, el se adresează Vistieriei Moldovei pentru a obţine un privilegiu de a ţine târg odată pe săptămână (pe moşia sa) şi şapte iarmaroace pe an, cu ocazia unor sărbători religioase. Aceste târguri se organizau cu mult succes în spaţiile libere dintre albia râului Trotuş şi cea a râului Caşin. Se vindeau printre altele şi produse din lemn, din ceramică, vite, cereale, mărfuri necesare uzului casnic, pânzeturi, etc. Aslan a mai înfiinţat şi o mare distilerie de alcool care prelucra anual o cantitate considerabilă de cereale. O altă preocupare a hatmanului Aslan a fost şi o scoatere „din amorţela Rvului Mediu” a Oneştiului. Când afirmăm acest lucru ne gândim la faptul că „Satul moldovean de acum câteva sute de ani arăta, după spusele unor cercetători în domeniu, ca o mare curte împădurită, în care bordee şi colibe atrag privirea trecătorului. Bisericuţa din lemn, sau vreo curte boierească era mai răsărită. De obicei un sat număra între 15 şi 20 de gospodării. La întretăieri de drumuri şi căi de comunicaţii, în preajma unor castele feudale, la vărsări de ape şi în râpi mai largi de munte, casele erau aşezate ceva mai ordonat, lăsând între ele uliţe strâmte şi întortochiate”. De subliniat că în 1832 curtea boierească era undeva pe şoseaua Oneşti-Adjud, satul Oneşti fiind aşezat în mod haotic. Fiind un adept al noului, Aslan a trecut la înfăptuirea unor reforme de ordin administrativ. Astfel, locuitorii Oneştiului au fost „scoşi” la linie (adică la drum), fiind mutaţi pe şoseaua Oneşti-Braşov care era considerată vatra satului până în 1956.



Kilometrul zero al României”


Unii dintre cititorii ziarului nostru (ne referim, desigur, la cei din generaţia tânără) nu ştiu că în Bucureşti, în piaţa Sf. Gheorghe, era un monument pe care îl admirau toţi turiştii care treceau pe acolo. Este vorba de „Kilometrul zero al României”. El a fost ridicat în anul 1937, cu sprijinul regelui Carol al II-lea şi simbolizează numărătoarea kilometrică a şoselelor naţionale ce leagă capitala de toate provinciile ţării, socotită de la Biserica Sf. Gheorghe. Datorită vitregiei vremurilor, el s-a degradat. În 1992 s-a trecut la refacerea acestui monument, fiind inaugurat în anul 1998. Un merit deosebit îi revine arhitectului Radu Dobre care, cu sprijinul primăriei, a propus un plan de revitalizare a zonei „Sf. Gheorghe Nou”. Monumentul actual are un bazin circular cu diametrul de 16,5 m, prevăzut la mijloc o „roză a vânturilor” confecţionată din granit. Aceasta simbolizează cele opt provincii româneşti: Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Ardeal, Banat, Oltenia şi Basarabia. Mai departe, citim într-un dintr-un document: „Sectoarele sunt realizate dintr-un mozaic de marmură policromă şi sunt decorate cu stemele, numele şi capitalele provinciilor; cu piatră Baschioi (Dobrogea) este placat planul vertical al bazinului, având înscrise numele oraşelor reşedinţă de judeţ şi distanţa în kilometri. A doua parte a monumentului o reprezintă o sferă metalică cu un diametru de 3m, plasată chiar în centrul acestuia. Pe ea este sugerat Ecuatorul Terrei, pe care sunt inscripţionate cele 12 semne ale Zodiacului. O vergea care arată Nordul străbate sfera şi sugerează axa globului terestru”.

Gheorghe GORUN



Cinstind eroii

Când o bornă de hotar devine...monument



„În noaptea de 14 spre 15 august, trupele noastre au atacat frontiera austro-ungară...”


Aceste cuvinte sfinte au fost primite cu entuziasm şi bucurie de către românii din Transilvania, care au ieşit la trecători cu lacrimi, speranţe şi flori. Ele au fost primele cuvinte ale „Întâiului comunicat oficial al Marelui Cartier General Român”, care anunţa evenimentul epocal al trecerii Carpaţilor de către Glorioasa Armată Regală Română. „În acest mod, arăta istoricul Constantin Kiriţescu, zidul de temniţă care închidea o jumătate a neamului românesc, era dărâmat”. În acest comunicat istoric se menţiona şi numele primilor eroi căzuţi la datorie. În trecătoarea Oituz, primul ofiţer răpus de gloanţele duşmane a fost tânărul locotenent Nicolae Macarie, comandantul Companiei a XVI-a, din Batalionul IV al Regimentului 13 „Ştefan cel Mare” din Iaşi. Era în noaptea de neuitat din 14/15 august 1916. Ofiţerul a fost avansat post-mortem la gradul de căpitan.
În semn de omagiu, osemintele eroului Macarie au fost înhumate în incinta cimitirului bisericii „Eroilor Neamului” din satul Poiana Sărată, comuna Oituz, judeţul Bacău. Localnicii au aşezat pe mormântul său, drept monument, fosta piatră de hotar, pusă samavolnic de către duşmanii neamului nostru. Gestul în sine simbolizează desfiinţarea pentru totdeauna a hotarului nedrept. Au trecut de atunci 91 de ani, iar noi rămânem să cinstim memoria tuturor eroilor noştri.

Gheorghe GORUN

FILE DIN ISTORIA PESCUITULUI


România se numără printre ţările care posedă un mare număr de râuri, lacuri, bălţi precum şi nenumărate pârâuri mai mici sau mai mari. Afară de aceasta, Dunărea, al doilea fluviu ca mărime al Europei, scaldă hotarul nostru pe o distanţă de 1071 kilometri din lungimea lui de 2680 kilometri. Lunca inundabilă a Dunării, cu bălţile şi lacurile sale, erau (şi sunt cunoscute) în toată Europa, datorită remarcabilei bogăţii: peşte, stuf, agrement util şi sănătos.
Tocmai de aceea, considerăm noi, că una dintre cele mai vechi îndeletniciri de pe teritoriul României este pescuitul. Omul primitiv nu ştia că, de fapt, el practica un sport care nu este altceva decât... pescuitul.
Prima menţiune documentară în acest dens ne-a fost transmisă de istoricul grec Arrian, care a relatat informaţia respectivă unui martor ocular care a asistat la expediţia lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, împotriva geţilor de pe malul stâng al Dunării. Pliniu cel Bătrân, exprimându-şi admiraţia faţă de bogăţia în peşte a Dunării menţionează că: „O specie de peşte era atât de puternică încât ataca şi trăgea în adâncuri orice animal întalnit în cale!”
Documentele din primul secol al erei noastre amintesc faptul că locuitorii cetăţii Histria aveau dreptul de a pescui liber, fără a plăti vreo taxă, precum şi de a exporta peşte sărat.
Nu-i de mirare că moneda acestei cetăţi prezenta un vultur care ţinea în gura un... peşte. Cea mai veche piesă de acest fel datează de la sfârşitul secolului al V-lea, I.d.Hr.
Arheologii au descoperit multe unelte de pescuit din epocile respective, atât în Dunăre, cât şi în bălţile aferente, unele care datează, în special, din secolele V – XIII.
Acestea au fost scoase la lumină în aşezările Garvan (judeţul Tulcea) şi Capidava (judeţul Constanţa).
La Garvan, spre exemplu, au fost descoperite peste 200 de greutăţi de plasă, 20 cârlige de undiţă (din bronz şi din fier), un carmac din fier (cu o limbă), întrebuinţat la pescuitul sturionilor şi o plasă făcută din sfoară de cânepă.
Într-un timp, ţăranii din Transilvania (secolul XVI) erau obligaţi să pescuiască şi să dea o parte din peştele prins, nobililor.
Desigur că, pe parcurs, pescuitul s+a dezvoltat. Astăzi se organizează nenumărate concursuri de pescuit sportiv, răsplătite cu păremii, diplome, medalii şi cupe. Şi în municipiul Oneşti se organizau, pe vremuri, asemenea competiţii dar, din păcate, totul a rămas doar amintire...

Gheorghe GORUN


SURPRIZĂ LA O PARTIDĂ DE ŞAH

Un decret spaniol promulgat în 1492 i-a obligat pe evrei să emigreze din această ţară. Ei s+au stabilit in Olanda, în sudul Italiei şi în alte state europene. Unii dintre ei cunoşteau jocul de şah, mai ales că era un mijloc de distracţie şi de destindere, cu toate că evreii n+au adus nicio contribuţie teoretică la dezvoltarea acestui sport. Însă au ajutat substanţial la răspândirea lui. Predilecţia lor pentru „sportul minţii” este demonstrată în unele documente din secolele X – XII. Nu insistăm acum asupra lor. Vom aminti doar că în secolul XII Abraham ibn Ezra (vezi revista „Cultul mozaic” din 1 iulie 1986), care a fost medic, preot şi astrolog ce a trăit în Spania, avea cunoştinţe temeinice despre şah. A descris în versuri toate mişcările pieselor. Versurile au fost retipărite în secolul XVII, fiind incluse în secţiunea ebraică a lucrării „Shahi Ludium”, de Thomas Hyde, autor care are şi proză scrisă în „latino” (limbă folosită în literatura iudeo-spaniolă a timpului). Se aminteşte de un mat forţat şi că şahul era acceptat numai cu condiţia de a nu juca pe... bani.
Între secolele XII şi XVI s-au scris cărţi despre şah în ebraică. Una dintre ele relatează povestea unei partide de şah jucate de Popa Andrei cu Rabinul Simeon Hagadol, care erau buni jucători, cunoscuţi în perioada respectivă. Papa l-a învins pe Rabin printr-o mişcare surprinzătoare. În urmă cu zeci de ani, mutarea fusese des folosită de Rabin şi fiul său, dispărut. Astfel, Rabinul Hagadol a recunoscut în Papa Andrei pe... fiul său, ce îi fusese răpit!

Gheorghe GORUN



DOAMNA OLTEA – MAMA LUI ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT, PE VALEA TROTUŞULUI

„... Ce spui tu, străine? Ştefan e departe,

Braţul său prin taberi mii de morţi împarte,

Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu...”

(Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare)

Din aceste versuri scrise cu un înalt simţ patriotic, Dimitrie Bolintineanu scoate în evidenţă caracterul şi dârzenia de care a dat dovadă Doamna Oltea, mama lui Ştefan cel Mare şi Sfânt; într-un moment când se punea problema apărării ţării. A fost, fără îndoială, o femeie curajoasă cu o voinţă de fier, care nu concepea sub nicio formă ca băiatul ei să piardă o bătălie, refuzând să deschidă porţile cetăţii Neamţului, chiar când fiul ei fusese rănit. Cuvintele încurajatoare rostite răsunau ca o straşnică poruncă, ce nu admiteau nicio împotrivire, ci un îndemn la luptă împotriva duşmanului:
„Du-te la oştire pentru ţară mori
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori”.
Bolintineanu s-a inspirat din „cronica” „O samă de cuvinte” de Ion Neculce.
Din păcate, cu tot efortul făcut de unii istorici pentru a afla mai multe despre viaţa Doamnei Oltea, problema n-a putut fi elucidată încă. Dacă Haşdeu, Xenopol, Pârvan, Iorga, Ştefan Gorovei, C.C. Giurescu şi alţii au stabilit date interesante despre familia lui Ştefan cel Mare, ajungând la concluzia că acesta s-a născut în Ţara de Jos, la Borzeşti în 1436 din părinţii Bogdan al II-lea (1449 – 1451) şi al Mariei Oltea şi că ar fi copilărit pe axceste plaiuri împădurite din care nu lipseau stejarii seculari. S-a ţinut seama şi de pisania bisericii din Borzeşti, ctitorită de marele voievod, care suna aşa: „...Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Dmn al Ţrii Moldovei şi cu preaiubitul său fiu, Alexandru, am zidit acest hram, care este la Borzeşti pe Trotuş, al Adormirii Presfintei Născătoare de Dumnezeu întru ruga sieşi şi întru pomenirea sfântrăposaţilor înaintaşi şi părinţi ai lor şi care a început a se zidi în anul 7001, luna iulie, 9, şi s-a săvârşit în anul 7002, iar al doamnei sale al treizecişioptulea curgător, luna octombrie, 12” (1493 – 1494). Şi tot în apropiere, Ştefan cel Mare, a construit un pod trainic de piatră pe apa Gârbovanei, un afluent al Trotuşului a căror ruine se văd şi astăzi. Iar, la îndemnul lui Alecsandri, Nicu Gane, publica, la 1 ianuarie 1882, în paginile revistei „Convorbiri Literare” vestita legendă „Stejarul din Borzeşti”, atât de dragă nouă în anii copilăriei. Prin urmare, Doamna Oltea a stat o lungă perioadă şi pe Valea Trotuşului. Din păcate, nu cunoaştem locul unde a fost „Curtea Domnească” din Borzeşti. Şi nici săpături arheologice pentru descoperirea ei nu s-au făcut. Nu ştim dacă Doamna Maria Oltea a fost soţia legitimă a lui Bogdan al II-lea. Ea era sora boierului Vlaicu din Muntenia. Istoricul Col. (r) Cristache Gh. arată într-o însemnare din săptămânalul „Naţiunea 1998” următoarele: „Maria Oltea mai fusese căsătorită fiindcă, sunt indicaţii că Ştefan cel Mare a avut fraţi vitregi pe Ioachim, Ion şi Cristea, pe lângă surorile Maria şi Grăjdana”. Desigur că ea a trăit drama din seara zilei de 15 octombrie 1451 când o ceată de mercenari, conduşi de Petru Aron – fratele vitreg a lui Bogdan II (cumnatul Doamnei Oltea), l-a ucis pe acesta pe când se afla la nunta unui boier din satul Reuseni, pe lângă Suceava. După acest eveniment a rătăcit şi ea, fie în Transilvania, fie în Muntenia. După urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare (1457) s-a întors în Moldova. A murit în 1475, fiind înmormântată la Poiana, iar când vechea mănăstire a început să se năruie, Petru Rareş (nepotul ei) i-a mutat osemintele in noua Mănăstire Probota, unde odihnesc şi astăzi. Nici reputatul istoric Constantin Gane, în cartea sa „Trecute Doamne şi Domniţe” nu ne dă mai multe detalii despre această distinsă doamnă a Moldovei. Iar noi, ne mândrim cu numele ei. Ce bine ar fi ca, măcar o şcoală din Oneşti să poarte numele de „Doamna Oltea”!

Gheorghe GORUN


About Daniel Gorun

Hi there!
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply