CAPITOLUL I
MĂRIA SA BENOCLATUL
Da, aveţi dreptate! Era o cacealma de zi, care se zvonea a fi foarte frumoasă. Adică soare, nori împachetaţi din timp, trafic rutier senin şi o uşă de cort. Pardon, vreau să spun a biroului meu prin care bântuiam de ceva timp şi care, de fapt şi de drept, aparţinea (cu mobilier cu tot) ziarului la care lucram. Un ziar obscur, după unii, bun de folosit la toaletă (remarcaţi ce elegant mă exprim), după alţii.
Părerea mea era împărţită. Nu între cele două categorii de cititori, ci între patron şi interminabilele mele datorii. Dar să lăsăm toate acestea de-o parte, pentru că, să ne aducem aminte, stăm de vorbă despre o cacialma de zi (nu de noapte), în care dezastrul din al meu birou avea mari şanse să fie trecut în rezervă. Nu din proprie iniţiativă, ci datorită faptului că subsemnatul se hotărâse (în ceasul cel de pe urmă) să facă un pic de ordine, împins de la spate de perspectiva unui apropiat, binemeritat şi, mai ales, mult aşteptat concediu.
Unul de pomină, vă asigur (dacă încă nu v-aţi asigurat pe viaţă). Priveliştea din birou nu era nici pe departe prea grozavă: o încăpere de 30 de metri (prea pătraţi) în care se aflau două fotolii antice, vechi şi, aşa cum vine vorba, de demult, un covor slinos (călcat sistematic în picioare, fără a se respecta Declaraţia Drepurilor Covorului), un dulap tip fişet (şi el cam şleampăt), o canapea veştejită şi câteva scaune pe care nici dracu’ nu s-ar fi aşezat. În rest, decorul era dotat cu aceeaşi uşă veşnic scârţâitoare, o fereastră cu două jaluzele ce nu mai puteau fi ridicate nici măcar cu ordinul Parchetului şi alte asemenea chestii drăguţe. Asta, fără a mai pune la socoteală zecile de pânze de păianjen care stăteau să-mi cadă-n cap la fiecare pas.
Resemnat în faţa acestui adevărat dezastru, am tras un oftat de zile mari şi m-am apucat (la propriu) de f.f. importanta mea misiune.
Tocmai eram în toiul acestor plăcute îndeletniciri, când uşa biroului a început să scârţâie familiar. Atât de familiar, încât nici n-am auzit-o, fiind prins (atât la propriu, cât şi la figurat) de mătura care luase, temporar, locul pixului. Aşa ocupat cu treburile casei, mi-a trebuit destul de mult timp până să-mi dau seama că eram căutat de un “client” nu tocmai normal, care mirosea de la o poştă a bucluc (am simţit asta din prima clipă, pentru simplul motiv că, la vederea muşteriului, pleoapa mea stângă a luat-o niţel cam razna!).
Nu părea să fi trecut de 60 de ani, era înfofolit într-o haină de fâş, pe cap îşi îndesase o căciulă neagră de blană (lucru ciudat pentru căldura de afară, nu credeţi?) iar la piept ţinea strâns o mapă voluminoasă burduşită cu viitoarele mele necazuri.
De când l-am reperat, bâjbâind în faţa uşii, mi-am dat seama că vederea lui necesita intervenţia urgentă a unui medic oftalmolog.
A privit miop în stânga şi-n dreapta, apoi, reperându-mă undeva înainte, a îngăimat un salut şi s-a îndreptat către biroul în spatele căruia rămăsesem blocat cu mătura-n mână. Chiar şi aşa, cu lentilele groase cât o roată de maşină (agăţate de o ramă cârpită şi spânzurată de nasu-i coroiat), abia a reuşit să ajungă până la mine.
A trebuit să-l iau părinteşte de mână şi să-l instalez pe un scaun debarasat (la fix) de ziare, decupături şi alte asemenea mizilicuri nelipsite din clasica dezordine care mă caracterizează.
Era într-o vineri şi de miercurea următoare figuram pe lista celor cazaţi la “Cota 1400” din Sinaia.
Eu şi Tania. Adică dulcea, noua şi la fel de mofturoasa mea prietenă, care suplinea cu prisos desprţirea de Mariana. Nu mă întrebaţi care, motiv (foarte întemeiat) pentru a reveni la oile noastre, adică, pardon, la ţapul nostru bătrân, a cărui barbă tocmai i se prinsese între coperţile mapei pe care se încăpăţina să o strângă în continuare la piept. Neavând de ales, m-am aşezat, la rândul meu, pe fotoliul din spatele biroului (desigur nu oval). Fotoliu ale cărui arcuri au gemut din greu. Asta nu m-a deranjat prea mult pentru că, pur şi simplu, eram fascinat de personajul din faţa mea care, sincer vă spun, părea să iradieze în jurul lui ceva ireal…
Nereceptând nici un semnal din partea lui, mi-am aprins o ţigară (chiar dacă în redacţie nu se putea fuma) aşteptând răbdător urmarea.
Cum ea întârzia să apară, neavând ceva mai bun de făcut, m-am aplecat să culeg câteva ghemotoace de sub birou. Prilej tactic pentru a acţiona butonul de înregistrare al reportofonului. Pentru orice eventualitate...
Apucasem deja să-mi fac ordine în sertare şi să reuşesc performanţa de a mă frige la degete cu ţigara, când ultralentilele (până atunci pierdute în gol) au început să mă focalizeze cu interes. Am zâmbit ca la fotograf şi, în lipsă de ceva mai bun, am început să smulg sadic aripile unei muşte şcolite, care îndrăznise să poposească pe agenda mea.
- Sunteţi ziaristul Igor Redan? porni pe nepusă masă întrebarea necunoscutului. Fleoşc! Zâmbetul mi-a îngheţat pe loc. Tot ca la fotograf. Dar ca unul de la Polul Nord, căruia tocmai i se spărsese pojghiţa de gheaţă de sub picioare.
- Sunteţi sau nu ziaristul la care mă refer? a tunat aceeaşi voce, în faţa gurii mele căscate gata să primească puzderia de muşte din încăpere. Şi pe bună dreptate, pentru că, oameni buni, ori căpiasem (ceea ce, fie vorba între noi, mi se întâmplă destul de des), ori pseudonimul meu cel mai intim şi cel mai protejat (inclusiv de nesuferita mea şefă) ajunsese să fie cunoscut de orice nenorocit! Nici în ruptul capului nu mi-ar fi trecut faptul că acesta ar fi putut ajunge până şi la cheremul ultimului preşedinte de asociaţie specializat pe apometre blocate, ţevi sparte, gunoi neridicat la timp şi zarzavaturi cultivate nepermis în faţa blocului. Despre acest subiect nu pot să vă spun altceva decât că îl foloseam numai şi numai atunci când dădeam cu barda în cei care aveau la teşcherea miliarde câştigate nu tocmai la unison cu dogmele ortodoxiei (sau, după caz, ale catolicismului).
Hotărât lucru! Înainte de a pleca în mult râvnita vacanţă, va trebui să-mi schimb pseudonimul şi să port o discuţie între patru ochi cu şefa. Scurt pe doi! Toate clare, numai că lentilele enorme din faţa mea nu aveau răbdare pentru astfel de modificări şi aşteptau – pronto – un răspuns. Salvarea a venit din partea telefonului care, miraculos, a ţârâit la fix.
- Vic la telefon, aproape că am zbierat în receptor. Da, discutăm pe urmă... Cum? Desigur, vin imediat... Fără discuţie.. În cele din urmă am trântit receptorul şi mi-am luat aerul de mare grabă însă, în ciuda tuturor eforturilor mele actoriceşti, ramolitul nu s-a lăsat impresionat şi mi s-a adresat cu o voce hârşâită:
- Domnule Vic, dacă-mi confirmi că mă aflu în faţa persoanei pe care o caut, atunci stăm de vorbă. Şi, în acest caz, pseudonimului dumneata nu-i va mai arde să plece acasă. În caz contrar, am două variante: fie să mă adresez altui ziar, fie să mă spânzur!
Dacă de obicei îmi place să blufez, vă asiur că de data aceasta eram mai mult decât speriat, aşa că, până să-i răspund, a trebuit să mă reculeg mângâindu-mi cerebelul şi muşcând cu sete din pix.
- Domnule X, m-am trezit vorbind fără să vreau, fac parte de ceva timp din această redacţie, ceea ce-mi dă dreptul să vă spun că răbdarea mea este limitată. Dacă vreţi să-mi comunicaţi ceva, binevoiţi să descărcaţi sacoşa cât mai repede. Dacă nu, vă anunţ solemn că mă grăbesc să ajung la o întâlnire care nu mai suferă micio amânare. Deci...
Telefonul mă întrerupse din nou. Nu al meu, ci al lui.
O mână înmănuşată (pe căldura asta!) a butonat nonşalant tastatura unui minuscul celular.
Pauză, după care iubitul meu intrus a mormăit ceva neinteligibil şi, după un minut de ascultare, a închis de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi, pleosc, cu totul neaşteptat, mi-a trântit pe birou mapa pe care o ţinuse la piept cu atâta îndârjire.
Uşurare! Nişte degete (pe care le ghiceam foarte noduroase) au scos din ea, foarte calm, şapte dosare burduşite cu hârtii (de parcă duceam lipsă!). Drept explicaţie, dioptriile mi s-au adresat din nou, la fel de sărat:
- Domnule redactor Victor Mureşanu, ceea ce vă dau aici şi cu ceea ce veţi mai primi pe parcurs, poate demola o întreagă mafie care, momentan, sugrumă întregul oraş. Deocamdată este de ajuns. Ce va urma, depinde numai şi numai de dumneata. Am privit din nou la el, de data aceasta cu un zâmbet tâmp, dar se pare că ochelarii lui cât roata carului (prea mare) nu prea aveau chef de glume.
- Sunt şapte dosare, a continuat scheletul meu înmănuşat. Şapte dosare despre şapte persoane importante în rahatul nostru de oraş. Ei bine, toate acestea vor trebui să plătească mai devreme sau mai târziu. Adică în următoarele săptămâni, în anumite zile. Nu vă temeţi, veţi fi anunţat din timp. Acestea fiind zise, benoclatul meu s-a ridicat de pe scaunul scârţâitor şi s-a îndreptat spre uşă. Numai că de data aceasta părea a fi mai sigur pe picioarele lui. Nu, nu mă înşelam! În prag, s-a răsucit şi mi-a aruncat într-o doară:
- Aş vrea să-ţi pot spune cine sunt şi ce m-a îndemnat să mă adresez ţie, dar sunt sigur că, la timpul respectiv, vei afla şi singur. Deocamdată, distracţie plăcută.
A pocnit ostentativ din degete şi s-a făcut nevăzut pe culoar, sigur că va beneficia de suficient timp până când mandea să se dumirească şi să fugă după el. Nu se înşelase. Când am ajuns în stradă, râurile de maşini îşi vedeau liniştite de drum, acoperind cu prisosinţă carosabilul. Pe ambele sensuri...
CAPITOLUL II
Leacuri cu miros de fraudă elveţiano-austriacă
Mască din nou! Nemairămânându-mi nimic de făcut, am băgat de urgenţă în marşarier, pentru, desigur, a reveni în birou. În treacăt (şi numai în treacăt) am şterpelit un teanc de hârtii de pe biroul secretarei noastre care era prinsă (între căşti) de o melodie drăcească. Nu ar fi reacţionat nici măcar în faţa unui elefantaflat în călduri! Ajuns la staţia de destinaţie, marşarierul automat m-a propulsat pe bătrânul meu fotoliu. Contactul dur cu binecunoscutele-i arcuri rebele mi-au amintit de butonul reportofonului. Banda magnetică încă se mai derula, fără să-i mai pese că de data aceasta înregistra doar zgomotul prafului care se depunea liniştit pe hârţoage. Năuc încă, am derulat-o şi am repornit la întâmplare reportofonul: Şapte dosare despre şapte persoane importante în rahatul nostru de oraş. Ei bine, toate acestea vor trebui să plătească mai devreme sau mai târziu. Adică în următoarele săptămâni, în anumite zile. Nu vă temeţi, veţi fi anunţat din timp. L-am oprit imediat, mai năuc decât la început, apoi mi-am îndreptat neîncrezător privirea către teancul de dosare roz (ca viaţa, nu-i aşa?) răvăşit pe biroul meu neruşinat de maro. Adevărul era că, cel puţin ciudat, fiecare dosar avea o altă culoare. Plecau de la un roz pal şi, trecând prin adăugiri succesive de rosu, ajungeau la o culoare intensă apropiată de cea a sângelui. Oricum, erau foarte arătoase şi purtau numere de la unu la şapte, aplicate pe câte o bulină galbenă. L-am luat neîncrezător pe primul, mi-am aprins o ţigară (chiardacă regulamentul interzicea cu desăvârşire fumatul în redacţie), le-am lăsat pe celelalte să cadă elegant într-un sertar şi m-am pus pe răsfoit fără prea mare tragere de inimă.
N-a durat prea mult însă până să-mi casc ochii, să-mi scuip în sân, să-mi redefinesc sensul câtorva anchete deja publicate şi să mă ard din nou cu ţigara aprinsă a doua oară şi uitată între nişte degete care nu mai ştiau ce foi să răsfoiască.
Totul frigea! Frigea atât de tare încât, involuntar, mi-am rotit speriat privirea prin încăpere pentru a mă asigura că nu mă urmăreşte nimeni. Era târziu şi documentele cu pricina se cereau studiate în altă parte. În concluzie, le-am pus cu precauţie în geanta mea jerpelită, am părăsit faimosul meu birou şi am luat cap-compas umila mea garsonieră. Aşa cum vedeţi, totul era al meu, inclusiv belelele care şi ele deveniseră tot ale mele. În trecere, am aruncat pe biroul secretarei actele pe care i le subtilizasem ceva mai devreme şi pe care, desigur, le căuta cu disperare din moment ce lipseau atât ea cât şi căştile care-i umpleau cu prisos timpul în exerciţiul funcţiunii. Aşa cum vă spuneam, odată ajuns în maşina mea (proprietate a unui prieten care mi-o împrumutase acum un an şi ceva, înainte să plece în străinătate) eram hotărât să mă retrag la domiciliul (era să zic conjugal) meu de burlac, dar aşa cum mi se întâmplă mai întotdeauna, m-am surprins intrând la Baby Star, un local foarte cochet în care eram obişnuitul casei şi care avea avantajul de a oferi unor asemenea clienţi separeuri speciale şi mai ales discrete. Atmosfera autohtonă era atât de încărcată (având în vedere că trebuia să înceapă programul de discotecă), încât nici măcar Valy, chelneriţa mea adorată, nu şi-a putut face timp pentru mine. Aşa că a trebuit să-l sun pe Tony care, tot prin acelaşi telefon, a făcut aranjamentele necesare (doar era patron, ce naiba!). În concluzie, am fost instalat în separeul lui propriu şi, mai ales, personal, departe de vacarmul ringului de dans.
Acestea fiind zise, aranjate şi rezolvate, frumoasa mea Valy nu a mai avut nimic împotrivă să-mi facă toate mofturile, aducându-mi, pe rând, două duble, o cafea, o simplă, iar o cafea şi, în final, o sondă tip Molotov (specialitate inventată de mine şi foarte apreciată de câţiva colegi de pahar, atunci când vroiau să se torpileze cu orice preţ). În cele din urmă, văzând că nu mai am şi alte pretenţii, scumpa mea a plecat să se fâţâie pe lângă un june blond care bâjbâia o roşcată semi-şatenă la origine. Liniştit în această privinţă şi încălzit din plin de comenzile îngurgitate, am scos dosarul cel roz-prim şi m-am pus serios pe studiat. Fără să vă mai ţin în suspans, iată (cât mai caligrafic posibil) ce minunăţii mi-au defilat prin faţa ochilor: în primul rând aveam de-a face cu o binecunoscută staţiune – Sinaia, adică, aţi ghicit
Niciun comentariu: