George Pasa

Născut la 27 aprilie 1963, în Puchenii Mari, judeţul Prahova. Absolvent al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, specializarea limba rusă-limba română, de la Universitatea din Bucureşti. Profesor de limba şi literatura română.


Debut publicistic în octombrie 2009, în revista "Axioma" din Ploieşti, cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin.


Colaborare cu poezie, traduceri, recenzii, cronici literare, dramaturgie, la revistele: "Axioma" (Ploieşti), "Feed Back" (Iaşi), "Literaria" (Craiova), "Algoritm literar" (Călan, Hunedoara), "Constelaţii diamantine" (Craiova), "Vatra veche" (Tg. Mureş), "Armonii culturale" (Adjud), "Actualitatea literară" (Lugoj), "Cuib literar" (Călan, jud. Hunedoara), "Fereastra" (Mizil).


Volume publicate: "Singurătatea unui sunet" (versuri), ed. "Premier", Ploieşti, 2009 (debut editorial);
"Atelierul albastru" (poezie), ed. "Premier", Ploieşti, 2010;
"Detaşat pe frontul minunii" (versuri), editura "Karta Grafic", Ploieşti, 2011.

Note pentru un final neştiut

Nimic despre toamnă,
despre linişte sau despre alte chestii intrate-n rutină.
Vântul adie, seara e seară, merele în pom sunt roşii,
castanele, în curând, au să cadă.

De unde să ştie o frunză bleagă adevărul despre putrezire?
De unde să ştie pământul câte aripi a frânt?
Cel care se târăşte e deja pământ,
cel care se înalţă mai are un timpan pentru cer.

Nu contează în care-anotimp am să trec pe celălalt mal,
de-aceea, nimic despre toamnă, despre învârtejirea frunzelor,
despre lună şi despre alte chestii romantice.
Totul va fi cuprins în acordul final.

Sperietură

Din stânga vine o sperietură. Te dai doi paşi înapoi,
îi pui piedică. Sperietura se ridică, se şterge de praf,
îţi sare-n spinare. Îţi tremură telescoapele, nu mai poţi
s-o duci în spate până la capăt. Poate va veni vreo altă
sperietură, să se sperie sperietura dintâi şi s-o ia la goană.
Să te sperii şi tu, să fugi; sperietura a doua, tot după tine.
În sfârşit, ajungi acasă, încui poarta, dai drumul câinelui.
Sperietura sare gardul, şi-atunci, tu, de colo, să-i strigi
câinelui: „Şo pe ea, prietene al omului!” Iar câinele să tragă
şi el o sperietură, să se ascundă după tine; tu, după el; el,
după tine; tu, după el şi tot aşa într-o rotaţie, până ameţiţi
amândoi, până ameţeşte şi sperietura şi cade lată. Câinele
prinde curaj şi latră de la distanţă. Apoi vine tanti Priscila,
vede sperietura moartă, trage şi ea o sperietură de moarte.
Vin şi alţi speriaţi, să vegheze la căpătâiul sperieturii. Vraciul,
bucuros, smulge nişte fire de păr din umbra aceea de sperietură,
te afumă cu ele, îţi descântă, să nu mai calce vreo sperietură pe la
tine prin bătătură, să nu te mai calce pe bătături nicio sperietură falsă.

Doar un rest

Nu ştiu,
dar totdeauna, când încerc să-mi împart sufletul,
îmi dă un rest
pe care nu-l mai doreşte nimeni.

Din acel rest îţi scriu acum,
conştient că nu va ajunge la tine,
nici măcar sub forma picăturilor de ploaie.

Restul acesta nu se cheamă nici solitudine,
nici angoasă, nici sfârtecare pe roată;
de fapt, nici nu vreau să-i dau un nume,
e de ajuns că există pur şi simplu,
fără a fi recunoscut de nimeni,
fără a pretinde recunoaştere.

Aici, de unde îţi scriu,
toate muzele şi-au luat vacanţă,
doar eu le văd
cum se zbenguie în marea interioară,
se lungesc leneşe pe nisip,
îşi dăruiesc trupul soarelui.

Desigur, de-aici n-o să iasă nicio poveste,
nicio fluturare de aripi
sau vreo întretăiere cu paşii tăi.

Aici e un gol care prinde consistenţă în zbucium,
de-aceea, ar trebui să vezi agitatori de hârtie
în fiecare picătură de cerneală.

Dar, cum nu doreşti nimic de-aici,
te las în pace.
Ai grijă de tine!