Nicolae Popa

M-am născut undeva unde ar fi o crimă să nu scriu şi, cu atît mai rău, să scriu prost...
sau mai prost decît se obişnuieşte în general!
Aşadar, născut la Buda, r-nul Călăraşi, fostul judeţ Lăpuşna, Basarabia & RSSM @ R. Moldova,
chiar pe 13 februarie 1959

Şcoala poligrafică din Chişinău (promoţia 1978),
Universitatea de Stat din Moldova, jurnalism (1983),
Institutul de Literatură din Moscova (1987 -1989).
Bursier al Fundaţiei Sopros-Moldova (2000).

Debut editorial – 1983 ("Timpul probabil", versuri)
Versuri şi proză publicate în cele mai importante reviste literare din România şi R.Moldova.
Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru cea mai bună carte de poezie a anului 1996 („Lunaticul nopţii scitice”, Ed. Cartier).
Premii ale US din Moldova pentru cele mai bune cărţi ale anilor 1996, 2001, 2003, 2008.

Autor al romanelor „Cubul de zahăr” (1991, 2005 Ed. Cartier);
„Avionul mirosea a peşte”, 2008, (Ed. ARC) - Premiul "V.Vasilache" la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău (2008) "Pentru cea mai bună carte de proză"; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru "Cea mai bună carte de proză" a anului 2008.

Membru al Uniunii scriitorilor din România şi al US din Moldova, membru al PEN-Clubului Internaţional.

Prezent în antologiile „1001 poezii româneşti” de L. Ulici, „Cele mai bune povestiri ale anului” de D.S.Boierescu, "Portret de grup", „proza.ro”, ""Literatura din Basarabia", "Scriitori pe Calea Regală" ş.a.
În librării şi biblioteci: 4 volume de poezie şi 3 de proză. Călătorii cu prilejul unor simpozioane şi întruniri literare: Belgia, China, Grecia, Turcia, Bulgaria, Polonia, Ucraina, Kazahstan, Bielarus, Georgia... Participant la toate ediţiile "Întîlnirilor de la Neptun ale scriitorilor români din toată lumea".

A! şi cum am mai spus: "Postmodernist din lipsă de alte noutăţi literare!"


Degeaba scrii versuri
vom vedea cu ochii noştri dealurile cum urcă
şi urcă la cer. Vom contribui la urcarea lor
cu ce putem, cu ce aveam - cu cenuşa, cu oasele,
cu rămăşiţele noastre. Mai ales rămăşiţele noastre
ajută dealurile să se vadă împlinite,
ajunse cât mai aproape de cer.

vom face dealurile să crească necontenit,
încât să nu mai fim văzuţi de peste deal, unde
se zice că e cu totul şi cu totul altfel decât pe la noi!
să nu ne vadă nimeni de dincolo,
să nu afle nimeni cum e să trăieşti dincoace, pe vale,
unde e umed şi-i rece şi vine broasca
şi-ţi ocăie la cap precum că degeaba scrii versuri,
degeaba scrii versuri dacă încă n-ai trecut dealul,

apoi te ţine o vreme sub laba ei verde
făcându-te să-ţi vezi, vai, maţele, curate şi albe,
şerpuind flămânde în susul râului. Le vezi înnodate
sub luntrea pescarului aşteptând şi ele prada.
şi-ţi vezi într-o poiană stomacul
hăpăind un amestec răruţ de insecte şi raze,
mişcându-se odată cu umbra, tot mai spre
apus de locul crimei, tot mai spre noapte.
ce mai atâta vorbă!? Gura ta trece dealul.

auzi dincolo alte guri urlând îngrozite. 


Maglavid


mai fioroşi decât primii mei ani de după moarte
îmi păreau pomii înfloriţi.
mă aruncam la pământ când ieşea soarele.
lângă mine, trandafirie şi umedă,
râma trandafirea pământul,
pădurile se înhăitau cu plantele câmpului.
doi câte doi ieşeau racii din apă forfecând frăgezimi,
două câte două reveneau la pământ rugăciunile,
reveneau din adânc rădăcinile
şi se făcea senin pe sub tălpi
încât pe alocuri se întrezărea spatele îngerului,
îi vedeai transparenţa cum traversa transparenţa altor lumi...

şi mă treceam, mă topeam în dogoarea uriaşei candele
al cărei ulei visător eram.


Trilul de la amiază
şi deodată vezi o fereastră târâtă de-un cal
peste ruinele conacului, o fereastră ce nu se sparge
şi se uită cineva din fereastra aceea la tine.

şi deodată vezi cum urcă o râpă dealul şi îl despică
până sus de tot, unde se împrăştie norii.
o râpă despică dealul iar în râpă fiarele
rod şi rod firul apei în timp ce trilul de la amiază
sfredeleşte lemnul în căutare de ciocănitori.

şi soarele bate cu atâta putere în ochelarii de soare
încât tot ce se vede apune. Răsar peste tot
bule de întuneric, bule ce se înălţă legănat,
ca în acvariu,
şi plesnesc la atingerea a ceva de sus,
la atingerea a ceva care nu se vede
dar ştim că e acolo, sus, şi că îi place să înfulece
bule pline cu întuneric
în timp ce fereastra târâtă peste ruine
îşi regăeşte oblonul pierdut
şi ascunde în spatele lui toate fantomele conacului
ca nu cumva să aflăm şi noi
că totul s-a dus de râpă. 






http://nicpopa.blogspot.com/