Bucur Alexandra-Emilia

Acolo de unde năvoadele s-au prăbuşit 


acolo de unde febra curge,
“curgem toți laolaltă din același craniu, spui,
ca niște zebre rătăcite în preerie”
rânjind fad spre maluri,
“dacă nu ne-am întoarce, nu ne-ar întoarce nimeni spre noi mechanic
în timp real,
ca niște paiațe cu ochii scoși.”

De ceva timp ninge din ziduri,
Fulgii din piatră sunt mai reci decât gheața,
Decât carnea
aiurea.

“lasă-mă să mor în inima ta, în plămâni, în vene, în ficat,
să mor în alt trup decât în al meu
când noaptea dă târcoale ca o pisică flămândă de oameni,
cu gheare scoase de pândă,
urlând după șerpi.”

radioul se aude mai tare când
trec cortegii de păsări spre gropi
și-ți sclipesc ochii de setea de afară


Când scoți cuvântul cu mâna din minte
și-l lași ca un pește dezosat pe alee,
e prea ușor să aluneci ca pe o coajă zemoasă aruncată pe drum,
în golul din care scoți tumorile și lași năvodul să cadă
să prindă lucrurile înapoi,
e locul în care de fapt toți peștii din minte se vor aduna în bancuri
ca să vină spre pâine,
vor trece peste noi,
“din ce nu ai avut, poți lua totul încă odată înapoi
de la suflet la trup”,
iar râsul tău se aude cum cade pe scări…



când nimic nu poate fi mai egal decât egalul,
lucrurile din camera asta mică,
(“dă-mi șerpii înapoi
ca să se destrame odată camera asta ce stă între noi ca un
pantof cu toc cui,
să se destrame totul, să dresez timpul,
să mă aduc de fapt înapoi,
între ziduri.”)
îndesată în buzunar,
devin aceeași linie cu orizontul pe care adormi
în loc de culcuș.


În limitele arcelor de cerc 


tu nu ai născut niciodată ioana,
nu te-ai născut pe tine,
deși îți cresc membre din peștii din baltă,
piele din pământuri,
îi ridici și îi privești în ochi,
din bulbucarea lor lumile ies spre noi cu colți,
spre limitele trupurilor
și orice mamă și-ar fi dorit să te crească și pe tine din bunătatea lor
cuminte,
supusă,
lipită de orice umbră a unui perete
fără să respiri în palme.

în șanturile trupurilor heleșteul croiește
drumul corpului,
a sufletului dintre noi ca un pod de bârne ce nu se hotărăște
ce parte să ridice și pe care să lase.

În limitele limitelor nimic nu se formează ca atare în șoaptă,
Se umflă în sine ca un balon ce plesnește
și iese din carne când trage fermoarul coastelor
dar ricoșează în noi
și ne trezim din oameni, oameni,
ne descompunem ca un turn din nisip
Construit pe marginea unui cadran de ceas de unde,
știi foarte bine ca fiecare secundă are efect de tsunami
Nimic nu se frământă pentru a se face,
A dospi și a striga din pântecul aluatului
“am găsit pământ”,
Nimic nu se naște înainte să pui pasul pe creștet
și să urli,
din urletul ce se strânge ca un ștreang deasupra venelor,
o fundă roșu cu alb de mărțisor
așa cum moartea aia o poți oferi cadou din tine fără să vrei
umbrei, soră geamănă.


“e cel mai frumos timp petrecut în pădurea amazioniană”
Spui colindând camera din unghiuri în verticale,
Din zig- zag în cercuri,
„e cea mai adâncă groapă săpată din carne spre centru
în fiecare noapte de călcăie
sub pat
ca în somn
să te adâncești în sine
și să uiți de insomnie.

„ în mine plouă de câteva sute de ani, deși,
afară nu mai plouă de alte mii,
dinainte să fi știut omul ce este între cer și pământ.
un aer
și deșert – tapet pe zidurile camerei.”


Dintre pereții de sticlă din cub,
Vezi lateralul fiecărui lucru ca un pește plătică
Ce se lipește de geam,
Își umflă branhiile,
Râde
și trece mai departe rechin,
mai departe de tine,
mai încolo de ape,
de cuburi din strigăte.


Prima ta spaimă


Vreau să spăl eu vasele în seara asta ca şi cum
Păsările şi-ar spăla aripile iar tu le-ai dea cu piatră ponce
Ca să le curăţăm definitiv aripile de zboruri simetrice
Şi să rămână piele,
Ca un vinil lăsat în drum
Pe care alunecă vrând nevrând toţi copiii când fug spre leapşa.
Nu-ţi mai e somn,
Te loveşti cu tâmpla din greşeală de toate bălţile
Lăsate pline de ultima ploaie
Care a dat drumul cailor să alerge liberi
Spre jgheaburile din centrul oraşului.
Ai uitat în priză ultima ţigară şi în curând
Noaptea o să se învineţească, o să-i cadă un ochi în paharul tău
Apoi o să ardă liniştită, cu mâinile pe piept
Aşa cum au ars toate obiectele lăsate moştenire
După ce au scuipat foc până să moară.
Câteodată timpul cască ochii clar în faţa alor tăi,
Pupilele se lipesc şi de acolo începe să curgă smoala,
Ne astupă craterele din asfalt în care nasc felinele
De pe strada aia pe care alergai desculţ
După nunţi, dricuri,
După bocitoare să vină toate înapoi în casă,
Cu greble, cu arcă, cu marea într-o parte,
Vine iar ploaia pe bandă rulantă.




http://www.agonia.ro/index.php/author/0014628/Bucur_Alexandra-Emilia